Când spui „cleaner” în UK, puțini își imaginează omul din spatele mănușilor de cauciuc. Dar fiecare birou strălucitor, toaletă impecabilă sau locuință parfumată are în spate o poveste. A mea începe într-o garsonieră din Berceni și continuă, zi de zi, pe străzile aglomerate ale Londrei, cu un aspirator în mână și un vis în suflet.
1. Startul: emigrarea, între curaj și disperare
Nu am plecat din România pentru că nu-mi iubeam țara. Am plecat pentru că nu mai puteam trăi în ea. Eram profesoară suplinitoare, cu un salariu care abia acoperea chiria. Soțul lucra în construcții, dar șantierul mergea slab. Aveam doi copii mici și o senzație permanentă de neajutorare. Așa am decis să plec eu prima în UK. Doar pentru „un an”. E al șaptelea acum.
Ajunsă aici, am realizat rapid că studiile nu contează fără limba engleză și „experiență locală”. Așa am început ca cleaner. Primul job a fost la o firmă de curățenie românească — șapte ore pe zi, £9 pe oră, plus £5 penalizare dacă întârziam. Munca era fizică, epuizantă, și mai ales invizibilă. Nimeni nu te întreabă cum ești când ești cleaner. Ești doar „cineva care curăță”.
2. Rutina zilnică: corpul muncește, sufletul tace
De luni până sâmbătă, încep ziua la ora 4:30. Îmi pregătesc un termos cu cafea și două sandvișuri. Îmi pun căștile — muzica românească e tot ce am în drum spre prima locație: o clădire de birouri în Canary Wharf. Acolo curăț birouri, bucătării și toalete. Totul trebuie făcut până la 7:45, când încep să vină angajații. La ora 8:00 trebuie să fiu deja în tren, spre un apartament din South Kensington. Urmează un alt client la ora 12:00, apoi altul la 15:00. La 18:00 ies din ultima casă și mai am o oră până acasă.
E un program greu de dus. Am dureri cronice de spate. Degetele sunt roase de chimicale, indiferent cât de bune sunt mănușile. Am zile în care nici nu mai simt diferența între o baie de lux din Mayfair și una modestă din Harrow. Când ești cleaner, toate sunt doar suprafețe de curățat. Îți impui o detașare. O formă de supraviețuire psihică.
3. Oamenii: între dispreț și respect tăcut
Am avut clienți care m-au tratat cu o politețe caldă, umană. O profesoară de engleză m-a corectat cu blândețe timp de șase luni, iar acum scriu și vorbesc fluent. Alții, însă, mă ignoră complet. M-au întrebat dacă pot intra pe geam „ca să nu murdăresc intrarea principală”. Mi s-a spus, textual, că nu am voie să folosesc toaleta în casă, „e doar pentru familie”. Am fost suspectată că „am luat ceva” pentru că am uitat ușa puțin întredeschisă. Fiecare cleaner în UK are o poveste asemănătoare. Nu e o meserie lipsită de demnitate, dar e una tratată deseori cu superioritate.
4. Să fii migrant în tăcere
Viața de cleaner este și o lecție dură despre statutul de imigrant. Aici ești „Est-European”, un fel de etichetă între „low cost” și „fiabil”. Ni se spune adesea că suntem „harnici”, dar tonul conține și o ușoară mirare — ca și cum nu li se pare normal să fim și altceva. În trenuri, în pauze, pe scări de bloc, ne recunoaștem între noi. Ne salutăm, ne dăm coduri de clienți, ne avertizăm despre „cei dificili”. E o rețea informală, o formă de rezistență colectivă.
5. Salarii, taxe și viața la limită
Ca self-employed, câștig între £14 și £18 pe oră. Par multe, dar după ce scazi chiria (peste £1,200/lună pentru un apartament modest), taxele, produsele de curățenie, transportul zilnic, rămâne suficient doar pentru supraviețuire. Concediu nu există. Dacă te îmbolnăvești, nu plătește nimeni nimic. De aceea, nu ne îmbolnăvim. Nu ne permitem.
Unii își iau și câte 4-5 case pe zi, fără pauze. Multe femei fac asta în paralel cu grija pentru copii, cu școală online, cu cumpărături și gătit. E o viață între două lumi: una în care ești invizibil la muncă și alta în care ești indispensabil acasă.
6. Dorul și dublul exil
Cel mai greu nu e nici oboseala, nici banii. E dorul. Dorul de părinți, de mirosul de cozonac, de o conversație fără traducere mentală. În UK mă simt adesea ca un personaj secundar într-un film în care nu mi se dă niciodată replica principală. Iar când merg în România, parcă nu mai aparțin nici acolo. Vorbesc cu accent, am alte reflexe, alți timpi ai vieții. Mă simt într-un „exil dublu”.
7. Visuri și răbdare
Visul meu? Să-mi deschid o mică firmă de curățenie, unde angajații să fie tratați cu respect, plătiți corect și să aibă zile libere reale. Sau poate să termin un curs de social care și să lucrez cu bătrâni — o muncă grea, dar cu sens.
Mă gândesc des la ce am devenit. Sunt cleaner, dar și mamă, traducătoră ad-hoc, contabil, navigator GPS, psiholog de serviciu pentru alte femei în aceeași situație. Port mai multe măști decât cele de protecție.
Epilog: ce nu se vede în statistici
Nu e o viață ușoară. Dar e una reală, trăită de zeci de mii de românce și români în UK. Oameni care curăță în tăcere lumea altora, dar încearcă, în același timp, să-și păstreze curată și propria demnitate. Nu cerem milă. Doar recunoaștere.
Când vezi un cleaner pe stradă, într-un hotel sau birou, privește-l în ochi. În spatele uniformei e un om cu o poveste. Poate chiar una ca a mea.
