Sunt mii, poate milioane, de români care trăiesc azi cu valiza lângă ușă – uneori fizic, alteori doar în suflet. Plecați „pentru puțin timp”, pentru o viză, pentru o șansă, pentru o pâine mai albă. Dar anii trec. Și de multe ori, valiza rămâne, dar copilăria, părinții, pământul și rostul de acasă se duc, încet și dureros.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Poezia lui Vasile Tudorache, intitulată „Gata cu străinătatea!”, e una dintre cele mai sincere și crude mărturii despre ce înseamnă să fii român departe de casă. Nu e o poezie scrisă de dragul versului. Se simte, printre rânduri, că fiecare strofă a fost trăită, nu doar compusă.
Plecat cu gândul la câteva luni de muncă, autorul ne spune simplu și direct: „Azi scriu 20 de ani.” În douăzeci de ani, viața s-a scris singură, printre sacrificii, doruri nerostite, dorințe amânate și lacrimi ascunse.
E greu să nu simți un nod în gât când citești versurile:
„Am plâns dorul de soție / Singură în depărtări, / Numai cel plecat o știe / Cum e peste mări și țări.”
Într-un mod profund, aproape dureros, Tudorache vorbește despre ceva ce toți românii plecați îl știu: străinătatea te plătește, dar nu te încălzește. Îți dă o șansă, dar îți ia înapoi timp, rădăcini, sens. „Străinul este rece”, spune el, iar dorul e „scris într-o carte” – o carte despre ce se pierde în goana după „mai bine”.
Și totuși, poezia nu e doar o confesiune amară. E și un strigăt de întoarcere. Un fel de „Destul!”, spus nu doar în versuri, ci cu toată inima. Cu dorul revarsat, cu decizia asumată: „Mă-ntorc frate la pământ”, „Gata cu străinătatea!”
Există o categorie aparte de literatură românească, scrisă nu neapărat cu stiloul, ci cu sufletul greu și cu anii petrecuți departe de casă: literatura dorului. Poezia lui Vasile Tudorache, „Gata cu străinătatea!”, se înscrie perfect în această zonă — una în care cuvintele nu mai sunt doar versuri, ci mărturii.
Textul lui Tudorache nu este o poezie „lucrată”, în sensul academic. E o poezie directă, vie, care respiră prin sinceritate. Fiecare strofă vine ca o spovedanie, fără mască și fără artificii. Ceea ce o face cu atât mai puternică.
Povestea e, de fapt, a multora dintre românii plecați: omul pleacă cu gândul să stea „trei luni”, să facă „niște bani” — și se trezește, două decenii mai târziu, străin într-o țară străină, și poate chiar străin față de propria lui viață.
Versurile:
„Am plecat doar pentr-o viză / Pe trei luni, gândind la bani, / Dar pe fața la valiză…. / Azi scriu 20 de ani.”
rezumă, poate mai bine decât orice statistică, destinul a sute de mii de români. Cine a trăit anii aceștia știe: timpul petrecut în diaspora curge altfel. Pe de o parte, munca te face să uiți zilele și săptămânile; pe de alta, dorul le face să doară.
Una dintre temele recurente în poezie este sacrificiul personal. Poetul nu vorbește despre cariere strălucitoare, ci despre munca grea, fizică, dusă până la epuizare:
„Am muncit cât pentru zece / De-a plouat, mi-am luat avânt, / Că străinul este rece…. / Iar azi sunt ca frunza-n vânt.”
Există aici o amărăciune reținută: da, străinul „m-a ajutat”, dar prețul plătit a fost unul imens — oboseală, însingurare, ruperea de rădăcini.
Dorul de cei dragi e poate cel mai emoționant fir narativ al poeziei. Printre muncă și ani risipiți, dorul față de soție rămâne cel mai greu de dus:
„Am plâns dorul de soție / Singură în depărtări, / Numai cel plecat o știe / Cum e peste mări și țări.”
Este un dor pe care numai cine l-a trăit îl poate înțelege. Cine n-a fost plecat nu poate înțelege pe deplin cum e să-ți plângi soția sau copiii pe Skype, sau să asculți înregistrări de acasă în timp ce mături halele unei fabrici străine.
Pe fundal, răsună ideea revenirii. Poezia nu e doar despre trecut, ci și despre un prezent care se vrea schimbat. Un punct de cotitură: ajunge cu rătăcirea, cu anii care s-au scurs între avioane și șantiere. „Gata cu străinătatea!” nu e un slogan, e o eliberare — o decizie personală, poate și o chemare pentru alții:
„Astăzi, gata cu străinii / Deși, jur, m-au ajutat!….. / Însă vreau să aud câinii / Cum latră la mine-n sat.”
Imaginea aceasta — câinii din satul natal — spune mai mult decât zece pagini de proză. Este dorul de acasă în forma lui cea mai pură: dorința de a te simți iar acolo unde ești om între ai tăi, unde fiecare sunet și miros sunt familiare și calde.
Ce rămâne, la final?
Poezia lui Vasile Tudorache este o pagină din jurnalul nescris al diasporei românești. E o voce care vorbește pentru cei mulți care n-au timp să scrie, pentru cei ce tac și muncesc, pentru aceia care au îmbătrânit în avioane low-cost și în casele închiriate prin Europa.
Și totodată, e o întrebare pe care o merită și publicul:
Tu ce simți când citești aceste versuri? Ai cunoscut și tu acest dor? Ce înseamnă „acasă” pentru tine — mai este încă aici, sau s-a schimbat între timp? Ai vrea să te întorci, ori ți-e teamă că n-ai mai recunoaște locurile și oamenii?
Așteptăm gândurile voastre. Pentru că până la urmă, din poveștile astea — personale, omenești — se țese adevărata poveste a românilor plecați.
