Într-o vreme nu foarte îndepărtată, România nu doar că își producea singură oțelul, dar îl trimitea cu mândrie pe tot continentul. Era epoca în care Combinatul Siderurgic din Galați – cunoscut mai târziu sub numele Sidex – domina economia națională și impunea respect la nivel internațional.
Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!Astăzi, la câteva decenii distanță, imaginea este greu de recunoscut. Furnalele sunt mai des reci decât aprinse, halele răsună a gol, iar România importă inclusiv cuie din China și șuruburi din Turcia.
Nașterea unui gigant
Povestea începe în 1966, când, pe malul Dunării, se pun bazele celui mai mare complex siderurgic din țară. Întins pe 1.600 de hectare – aproape cât suprafața actualului oraș Galați – combinatul era proiectat să fie „inima metalică” a României socialiste. Cu un perimetru de 45 de kilometri, instalațiile industriale se aliniau ca într-o cetate a focului și a fierului.
Primele furnale intră în funcțiune rapid, iar tehnologia folosită – cuptoare Martin-Siemens, laminoare de ultimă generație, convertizoare performante – rivaliza cu cea a marilor uzine din Occident. În doar câțiva ani, Sidex devine motorul industriei grele românești.
Anii de glorie: România în topul siderurgiei mondiale
În anii ’70 și ’80, combinatul atinge apogeul. Peste 40.000 de oameni trec zilnic poarta uzinei, uneori ajungând chiar la 50.000. Mulți dintre ei provin din toate colțurile țării, atrași de salariile bune, locuințele asigurate și statutul de muncitor într-o fabrică „de importanță strategică”.
Producția ajunge la aproape 8 milioane de tone de oțel anual, iar 70% din tot oțelul României iese de aici. Tablă groasă, profile metalice, rulouri pentru șantiere navale, oțel special pentru poduri și căi ferate – totul poartă amprenta „Made in Romania”.
„Făceam oțel pentru navele din Germania, pentru podurile din Franța, pentru căile ferate din Polonia”, povestește Ion, fost muncitor, cu o mândrie greu de ascuns. „Când vedeam numele țării noastre pe marfa livrată în lume, simțeam că am contribuit la ceva uriaș.”
În acea perioadă, Sidex era clasat pe locul 6 la nivel mondial în producția de tablă groasă, iar contractele cu parteneri externi se semnau pentru ani înainte. Inginerii români erau trimiși în misiuni tehnice în străinătate, supervizând construcții realizate cu oțelul de la Galați.
Un oraș care trăia și respira pentru combinat
Galațiul devenise, în fapt, un oraș-fabrică. Din 300.000 de locuitori, peste 200.000 aveau locuri de muncă direct sau indirect legate de combinat. Cartiere întregi, precum Mazepa, Micro 19 sau Țiglina, au fost ridicate pentru a găzdui muncitorii și familiile lor.
Combinatul avea cămine pentru cei necăsătoriți, apartamente garantate pentru tinerii căsătoriți, cantine, spital propriu, dispensare, școli și chiar grădinițe pentru copiii angajaților. Vacanțele la mare, în stațiuni dedicate, erau o tradiție anuală.
„Eram o familie imensă. Ne vedeam și la muncă, și la ștrand, și în excursii organizate de sindicat. Combinatul ne asigura tot: loc de muncă, casă, concediu și pensie”, își amintește Maria, fostă secretară într-un birou de planificare.
Fumul gros care se ridica din coșuri nu era privit ca poluare, ci ca simbol al prosperității. „Unde fumegă coșurile, acolo bate inima țării”, era un motto al epocii.
După 1990: începutul sfârșitului
Schimbarea regimului aduce cu sine o altă realitate. Piața din blocul estic dispare aproape peste noapte, comenzile scad drastic, iar producția începe să se facă pe stoc. Lipsa unui plan coerent de adaptare la economia de piață și managementul defectuos grăbesc prăbușirea.
Privatizarea combinatului, realizată cu speranța salvării, aduce noi proprietari, dar și restructurări masive. Numărul angajaților scade treptat de la zeci de mii la câteva mii. Furnalele se opresc cu lunile, iar producția devine intermitentă.
„Când am plecat din combinat, parcă mi-am pierdut o parte din viață. Era mai mult decât un loc de muncă, era identitatea mea”, spune un fost maistru, care acum lucrează ca paznic.
De la exportator de oțel la importator de cuie
Astăzi, România cumpără din import ceea ce altădată producea și exporta în cantități uriașe. Oțelul vine din China, cuiele din Turcia, șuruburile din Polonia. Sârma pentru garduri, odinioară produsă la kilometru, se aduce din străinătate.
Această tranziție a însemnat pierderea nu doar a unei industrii, ci și a unei mentalități. Generațiile tinere văd importul ca pe ceva normal, fără să știe că România a fost odată autosuficientă industrial.
O lecție despre valoarea muncii și independenței
Combinatul Siderurgic Galați nu a fost doar o fabrică – a fost o demonstrație de forță, de organizare și de mândrie națională. În anii săi de glorie, simboliza independența economică a României, capacitatea de a produce, de a construi și de a concura pe plan mondial.
Astăzi, între furnalele reci și halele goale se simte un gol mult mai mare decât cel lăsat de utilajele oprite: e golul unei ambiții pierdute.
Și poate că, înainte să acceptăm că dependența de importuri e inevitabilă, ar trebui să ne amintim că am fost odată o țară care își ridica singură podurile, navele și viitorul.
