Costul vieții uk
Hitler a preferat să nu înarmeze armata română în Al Doilea
Război Mondial din cauză că nu dorea să strice echilibrul de
forțe cu Ungaria. Această afirmație se află într-o carte destul
de voluminoasă din anul 2020 despre colaborarea Germaniei cu România
în Al Doilea Război Mondial. Au fost prezentate și motive,
Berlinul dorind să păstreze echilibrul între România și Ungaria
în vederea asigurării flancului sudic împotriva Uniunii Sovietice.
Aceasta ar fi o cucerire de vârf a istoriografiei românești de
după 1989, cea care a moștenit ceva teze și din lumea comunistă.
Aparatul de propagandă a lăsat o moștenire solidă și un fel de
temniță a gândirii valoroase, științifice.
Au fost publicate
dare despre ceea ce au livrat autoritățile germane până la 1
iunie 1941 și informațiile erau disponibile încă din 1999. Există
acum imprimat tabelul cu armament pe o pagină și cea de alături
conține uimitoarea concluzie. Orice om greșește, dar nu pot fi
lansate astfel de interpretări. Au fost expediate 669 de tunuri
antitanc de calibrul 37 mm, ceva asemănător fiind modelul ce se
afla în dotarea trupelor Wehrmachtului. Artileria anticar și de
însoțire a infanteriei în prima linie era astfel revoluționată
din punct de vedere cantitativ. Putea să facă față blindatelor
ușoare din seriile T-26
și BT. Totalul tunurilor expediate deja la 1 iunie 1941 ajungea
la 1.300 de piese de diferite tipuri și cu diferite destinații. Era
o infuzie de armament cum nu se mai pomenise în istorie în vreme de
război.
Tunurile antitanc
preluate din Polonia erau realizate după licență Bofors și firma
suedeză era renumită drept un producător de arme de calitate. Mai
mult. Tehnica de captură fusese verificată chiar pe renumitele
Panzere în septembrie 1939 și acestea nu trecuseră testul de
calitate. Numai superioritatea numerică zdrobitoare și ajutorul
sovietic au permis Berlinului să obțină o victorie rapidă.
Piesele de artilerie aveau o masă de doar 370 kg și erau în stare
să scoată din luptă orice blindat ușor al timpului. În plus, era
capabil să lupte cu infanteria și cu infamele mitraliere. A rămas
în acest rol până la sfârșitul ostilităților. Autorii români
au publicat datele despre numărul de țevi, dar au omis să scrie
ceva și despre muniție.
Istoricii epocii
comuniste sau de ocupație ideologică au fost șocați de ceea ce se
întâmplase în perioada 1939 – 1941. Germania a făcut o nouă
armată a României și trupele sovietice au reușit după 23 august
1944 să fie deosebit de brutale cu militarii și cu civilii.
Armamentul a fost luat drept trofeu de război sau a fost trimis la
topit. S-a scris atunci că n-a fost sprijin german doar pentru a se
acoperi faptele diviziilor bolșevice în curs de extindere a
lagărului comunist, cel în care popoarele nu doreau să intre de
bunăvoie. Era necesar să fie zdrobite personalitățile, să
dispară valorile intelectuale și să se formeze mase amorfe, cele
care urmau să fie trimise să piară pentru victoria unei ideologii
ce nici măcar nu era înțeleasă de mulțimi și reprezenta
fanteziile unui dictator pe marginea ideilor promovate de un oarecare
gânditor german de origine iudaică.
Oare cât timp va
trece până când se va recunoaște că Germania a fost principalul
furnizor de armament al României și, chiar dacă provenea din
capturi, era de calitate superioară și permitea sporirea
efectivelor militare dotate modern? Regimul politic de la Berlin era
odios și criminal, dar a livrat ceva pentru mărfurile românești
importate. Acesta a fost adevărul.
Au fost trimise
și tunuri antiaeriene din belșug și nu se poate scrie că gurile
de foc de calibrul 37 mm nu reprezentau o amenințare pentru orice
aparat de zbor ce avea vreun pilot prea îndrăzneț. Istoricii
români au găsit și aici de ce au fost expediate: serveau
intereselor Germaniei de ocrotire a rafinăriilor. Tunurile
antiaeriene proveneau de la firma Rheinmetall și erau în număr de
124. Trebuie să fie remarcată infuzia serioasă de guri de foc
chiar de producție germană, dar autorii au trecut cu vederea
această dotare ce nu era potrivită cu teoriile elaborate prin
birouri confortabile. Chiar dacă ambele tipuri de tunuri aveau
același calibru, diferențele erau colosale. Tunul antitanc era
proiectat să fie ușor de camuflat și de manevrabil. Varianta
antiaeriană trebuia să trimită un proiectil în cât mai scurt
timp împotriva unui adversar de temut: gravitația. Masa armei
ajungea la 1,55 tone și implica o construcție specială. Tirul
antiaerian implica și aparatură optică adecvată.
Din păcate, în
istoriografie sunt menținute prea multe teorii cu origini politice
și care n-au avut pic de legătură cu realitatea. Unii autori
preferă să cosmetizeze idei vechi pentru a avea o operă
voluminoasă. Stalin a spus că și cantitatea este o calitate în
sine și ideea se aplică din plin. Trebuie ca mintea istoricilor să
se elibereze de sub povara trecutul politic și să se înțeleagă
că 1.300 de tunuri, amintite în documentele publicate sub formă de
tabel, sunt mult mai multe decât cele 286 trimise de Antanta în
Primul Război Mondial. Trebuie să fie clar că Germania a înarmat
partea română cu tehnică militară la care nici n-ar fi visat
conducerea de la București în condițiile strategice existente după
1 septembrie 1939. Ura dintre cele două națiuni a fost provocată
de ideologia nazistă și de Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Interesant este de precizat că Al Treilea Reich a utilizat o parte a
armamentului strâns după încetarea ostilităților în vederea
înzestrării trupelor din interior sau din sectoare secundare de
front. Wehrmachtul nu era chiar atât de bine dotat cum se vede prin
filmele de propagandă sau lasă unii istorici să se înțeleagă. A
folosit tehnică de captură și n-a fost vreo problemă. Armamentul
performant era trimis pe Frontul de Est și în alte zone, chiar în
celebrul Zid al Atlanticului, au fost trimise toate gurile de foc
strânse de prin depozitele inamicilor. Au fost utilizate din plin și
armele deosebit de vechi și păstrate prin propriile depozite. Este
greu de crezut cum a fost posibil ca autorii de cărți să formuleze
astfel de teze despre lipsa de interes a Germaniei pentru înzestrarea
aliatului român cu tehnică de luptă de calitate.
Berlinul a avut
la dispoziție tunurile de captură și astfel a putut să livreze
rapid o cantitate deosebită. S-ar putea să fie ceva fără egal din
punct de vedere numeric, dar nu sunt încă știute datele despre
livrările sovietice pe ani. Dacă se discută strict în vreme de
război, Berlinul a fost cel mai mare furnizor și a depășit cu
mult efortul Antantei din Primul Război Mondial. A mai pus ceva în
coletele pentru trupele române. Orice armată trebuie să vadă
deosebit de bine obiectivele inamice și au fost furnizate 1.613
lunete. Ofițerii puteau astfel să dirijeze mai bine focul pieselor
de artilerie.
Istoria trebuie
scrisă corect, fără ură și părtinire și prin renunțarea
la șabloanele impuse de diferite cercuri de putere.
Foto sus:
Tun antitanc de calibrul 37 mm din dotarea Wehrmachtului în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial (© Bundesarchiv
Bild 101I-127-0391-21)
Costul vieții uk Bibliografie
minimală
Scafeș, Ioan I.
și colaboratorii, Armata română 1941 – 1945, Editura
R.A.I., București, 1996.
Solonin, Mark,
iunie 1941 Diagnostic final, Editura Litera, București,
2022.
Ștefănescu,
Alexandru V., În umbra marelui Reich Tehnica de luptă a Armatei
române pe Frontul de Est (1941 –
1944), Editura Cetatea de scaun,
Târgoviște, 2020.
Mai multe pentru tine…
