Aveam 15 ani când mi-au dat un șorț și o tavă. Prin saloanele acelea au trecut ambasadori, președinți, Real Madrid și Altex de Revelion. Astăzi, firma e inactivă fiscal, cu datorii de 1,92 milioane de lei, iar pianul zace răsturnat lângă un perete.
Aveam 15 ani când am intrat pentru prima dată într-un restaurant ca angajat. Nu ca să mănânc, ci ca să muncesc. Mi-au dat un șorț și o tavă și mi-au spus că de acum sunt ajutor de ospătar. Atunci nu știam că locul acela avea să-mi rămână în minte toată viața.
Restaurantul se numea Mc Moni’s. Firma lui fusese înmatriculată în august 1991, printre primele afaceri private de după Revoluție, iar primele saloane s-au deschis în 1993, în Complexul Tineretului, la capătul Kiseleffului, pe Aleea Primo Nebiolo nr. 1. Patronul era domnul Teodor Meiță, un om hotărât, cu o disciplină pe care n-am mai întâlnit-o apoi. Copiii lui, Moni și Teo, creșteau printre mese și saloane, iar localul purta numele lui Moni.
De la cumnatul meu am aflat că asta e meseria
Pe cumnatul meu l-am avut model. El lucrase acolo, dar și la Capșa și la Casa M, iar apoi a plecat pe vasele de croazieră. Când se întorcea și îmi povestea despre porturi și despre oameni din toate colțurile pământului, am simțit că asta vreau să fac. El mi-a dat impulsul. Visul meu era să lucrez într-un restaurant de top al Capitalei, iar Mc Moni’s a fost prima treaptă.
O lume întreagă la mesele noastre
Nu exagerez când spun că prin sălile acelea a trecut o bună parte din București. Veneau ambasade, între ele și cea a Azerbaidjanului, veneau reprezentanți ai tuturor partidelor politice, ambasadori, avocați, oameni cu bani. De-a lungul anilor am văzut la mese vreo șapte-opt președinți. Eu eram un puști cu tava în mână și nu mă interesa cine ce este, ci ca fiecare să fie servit ca la carte.
Când Real Madrid a jucat în România, am servit-o chiar noi. Tot acolo, într-o seară, am primit o mie de euro de la Gigi Becali, direct în restaurant. Pentru un copil de 15 ani, era o avere și o lecție: serviciul bine făcut se plătește.
Eu eram un puști cu tava în mână. Nu mă interesa cine ce este, ci ca fiecare să fie servit ca la carte.
Complexul avea șapte saloane, botezate după scriitori și artiști: Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, Marin Preda, Carmen Sylva, Eugen Ionescu și I.L. Caragiale. Doar salonul Nicolae Iorga primea 300 de oameni la masă sau 600 în picioare, iar în total erau în jur de 1.500 de locuri. Erau săli în care cântau cântăreți celebri, iar noi alergam cu tăvile printre mese în timp ce lumea dansa pe muzica lor. În fiecare weekend aveam petreceri, nunți și botezuri, de multe ori mai multe deodată, în saloane diferite. Eram supărat că nu aveam niciodată liber în weekend. Dar așa e în meseria asta: când alții petrec, tu muncești. De Revelion și de Crăciun venea Altex, cu toată compania. Grădina era una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, umbroasă, cu copaci printre alei. Vis-à-vis era ștrandul, unde mergeam după nunți, obosiți, să ne tragem sufletul.
Cateringul și școala domnului Meiță
Munca nu se oprea între pereții restaurantului. Domnul Meiță ne trimitea și la catering, la oameni mari ai vremii. Am mers la Dinu Patriciu, la fel am fost trimis și la Sorin Ovidiu Vântu. Mergeam cu tăvile, cu grijă și cu spatele drept, iar eu, copil fiind, țineam minte mai ales mirosul mâncării și grija să nu greșesc nimic.
Domnul Meiță te trimitea la treabă cu vorbele lui dure. Îmi spunea, pe tonul lui: „Ai grijă, dă-te măta în cur, dă drumul la picior!” Nu era răutate. Era felul lui de a te scoate din încremenire și de a te face să alergi. Am învățat atunci că într-un restaurant nu ai voie să stai.
La Mc Moni’s nu aveai o singură meserie, erai mai multe deodată. Am spălat singur mocheta în toate saloanele, am lucrat pe sală, am mers la catering. Și chiar și numai ca barman aveai mai multe joburi: făceai cafelele și cocktailurile, spălai paharele, cărai lăzile din depozit, țineai socoteala sticlelor și scoteai nota. Nimeni nu întreba dacă e treaba ta. Așa erau vremurile. Se mai lua și câte o băutură pe sub mână, ce să ascund, așa era peste tot în vremea aceea. Dar se și câștiga. Toți angajații făceau bani frumoși. Eu eram singurul din școală cu atâția bani în buzunar. Așa era viața, și eu o trăiam din plin.
Și multe lucruri nu le pot povesti nici azi. Așa erau vremurile, dar așa e și meseria asta: auzi, vezi și taci. Prima regulă pe care o înveți nu e cum ții tava, ci cum îți ții gura. Pe lângă mesele noastre se legau prietenii, se făceau afaceri și se spuneau lucruri care nu erau pentru urechile unui puști de 15 ani. Le-am auzit, le-am văzut și am mers mai departe cu farfuriile. Un ospătar bun nu duce nimic afară din salon. Unele rămân acolo, între pereții aceia.
Asta e o meserie în care auzi, vezi și taci.
Cum s-a stins, an după an
Am vrut să știu ce s-a întâmplat, așa că m-am uitat în bilanțurile publice ale firmei MC MONI’S SRL (CUI 45592), depuse la Ministerul Finanțelor. Cifrele spun povestea mai bine decât orice.
În 2008, anul de vârf, firma avea 49 de angajați și o cifră de afaceri de 5,86 milioane de lei, cu un profit de aproape 640.000 de lei. În 2011 mai erau 42 de oameni, în 2013 erau 35, iar în 2015 rămăseseră 28. În 2016, ultimul an bun, mai lucrau 14 oameni, iar afacerea aducea 3,29 milioane de lei. În 2017 vânzările au scăzut la 2,65 milioane, iar din 2018 cifra de afaceri a ajuns practic la zero.
În noiembrie 2022, ANAF i-a anulat codul de TVA, pentru că firma nu mai declarase nici vânzări, nici cumpărături timp de șase luni. Până în 2023, listările de pe internet marcau deja restaurantul „închis permanent”. Pentru 2025, firma a raportat o cifră de afaceri de doar 64.780 de lei, o pierdere de 385.547 de lei, niciun angajat și datorii totale de 1.920.830 de lei. Din august 2026 apare pe lista ANAF a datornicilor, cu obligații restante de 399.227 de lei, iar de la 1 octombrie 2026 este declarată inactivă fiscal. La Registrul Comerțului mai apar două mențiuni: sediu expirat și sechestru pe părțile sociale.
Ce arată pozele de azi
Am văzut imaginile cu locul de azi și m-a luat un fior. Le-am privit una câte una, ca pe niște fotografii de familie.
În salonul mare, unde serveam nunți de sute de oameni, scaunele tapițate sunt îngrămădite unele peste altele în mijlocul sălii. Tavanul fals a căzut în plăci întregi, iar profilele lui metalice s-au împrăștiat pe jos ca niște bețe. Pe mochetă a crescut mușchi verde, semn că plouă înăuntru de multă vreme. În pereții de lângă arcade sunt găuri mari, de unde par să fi fost smulse instalații. Corpurile de iluminat lungi, cilindrice, care dădeau sălii lumina aceea caldă, mai atârnă de cabluri, rupte și pătate.
Într-o încăpere, o masă cu picior sculptat stă sub tavanul desprins, acoperită de praf, de vată minerală și de tencuială. Lângă ea, pe jos, e grilajul unui calorifer care nu mai e pe perete. În bucătărie, mașina de gătit industrială, cu șase arzătoare și cuptoarele deschise, a ruginit. Țevile galbene de gaz sunt încă acolo, la picioarele ei.
Cel mai greu mi-a fost să văd pianul. Era cel mai faimos lucru din restaurant. Câtă lume a făcut poze cu el! Veneai la nuntă și plecai acasă cu o amintire lângă pian, de te credeai un mic Beethoven. Mirii, nașii, copiii, toți voiau o poză acolo. Azi, pianul acela cu coadă zace răsturnat pe o parte, sprijinit de un perete gol. Nu mai are capacul, iar picioarele îi stau în aer. Pe jos, în jurul lui, e moloz.
Sus, sub acoperiș, două canapele vechi, tapițate cu catifea verde în dungi, una cu coloane răsucite, stau pe o folie neagră. Cineva a încercat, poate, să le salveze. În jurul lor sunt bucăți de parchet și vată de izolație. Într-o altă sală de la etaj, iedera intră pe geamuri, iar pe o masă de lemn cineva a urcat un scaun tapițat în roșu. Pare pus acolo ca să-l vadă cineva.
Azi, un fost coleg de la Mc Moni’s mi-a trimis postarea asta și mi-a arătat cum arată acum locul în care am lucrat amândoi:
Ce a rămas
Acolo unde am crescut, unde am învățat să muncesc, nu mai e nimeni. Mă doare să-l văd așa. Lucrurile astea nu ar trebui distruse niciodată. Dar așa se întâmplă la noi, în România: tot ce e bun se strică, încet, sub ochii tuturor, iar cei care nu mai au bani sunt uitați. Banii sunt puterea, banii te doboară. Nu-i mai caută nimeni, nu-i mai pomenește nimeni, de parcă nici n-ar fi existat.
Eu știu cum a fost acolo. Știu câtă viață, câtă muncă și câtă bucurie au încăput între pereții aceia. Mi-ar fi plăcut ca locul să fi rămas în picioare, măcar ca amintire pentru cei care am crescut în el.
Pentru mine, Mc Moni’s rămâne locul în care am învățat ce înseamnă să ai grijă de oameni, să nu te lași și să dai totul pentru o masă bine servită.
Nu scriu asta ca să judec pe cineva. Scriu ca să-mi aduc aminte. Mc Moni’s rămâne primul meu loc de muncă. Îi mulțumesc domnului Meiță pentru lecția aceea, aspră și adevărată.
— Un fost ajutor de ospătar la Mc Moni’s
Surse: amintirile autorului; bilanțurile MC MONI’S SRL (CUI 45592, J40/8015/1991) depuse la Ministerul Finanțelor pentru anii 2008–2025 și datele ANAF și ONRC, consultate prin Risco, Targetare și Verificare-firma.ro în octombrie 2026; prezentarea saloanelor de pe pagina oficială Mc Moni’s, preluată de Evenimex și Click-events; Ziarul Financiar despre deschiderea restaurantului și numele lui Moni Meiță; Restocracy despre Complexul Tineretului; fotografii din interiorul clădirii, 2026.
