America la 250 de ani: Cine au fost britanicii care au susținut Războiul de Independență

Revoluția
Americană nu a fost o confruntare simplă între coloniști și
metropolă, în ciuda faptului că Declarația de Independență
vorbea despre dizolvarea legăturilor dintre un popor și altul.
Desigur, în America existau loialiști care au refuzat să se
alăture cauzei revoluționare. Însă și în Marea Britanie au
existat numeroși oameni care au susținut revoluția.

La fel ca în colonii, alegerea taberei era uneori o chestiune de
interes personal. Negustorii și manufacturierii, ale căror mijloace
de trai depindeau de comerțul cu America, s-au numărat printre cei
mai vocali opozanți ai politicilor agresive promovate de guvernul
britanic în anii 1760 și 1770. Când au izbucnit luptele, în 1775,
ei au organizat petiții prin care cereau pace și reconciliere.

Însă revoluția a fost și o chestiune de principiu – o luptă
privind natura și limitele libertății – iar mulți britanici au
privit-o în același fel.

John Wilkes (© National Portrait Gallery / Wikimedia Commons)

De fapt, încă din anii 1760, disputa dintre coloniștii
americani și guvern era strâns legată de probleme precum corupția,
oligarhia și tirania puterii executive din Marea Britanie.
Jurnalistul și politicianul londonez John Wilkes a dat naștere unei
mișcări populare de opoziție, devenind liderul unei coaliții
formate din negustori și muncitori londonezi. Aceștia considerau că
regele acumula prea multă putere, folosind mita și numirile în
funcții pentru a controla Parlamentul și a-l împiedica să
reprezinte cu adevărat poporul.

Thomas Paine (© National Portrait Gallery / Wikimedia Commons)

Acest context politic l-a format pe Thomas Paine, care s-a mutat
la Philadelphia în 1774 cu o scrisoare de recomandare din partea lui
Benjamin Franklin (care locuise la Londra între 1757 și 1775,
înainte de a reveni în America pentru a se alătura revoluției). O
nouă colecție a scrierilor lui Paine sugerează că acesta a fost
mult mai activ decât se credea anterior în dezbaterile din ziare și
pamflete din anii 1760 și începutul anilor 1770. El nu a devenit
revoluționar în America, ci în Marea Britanie.

Între timp, argumentele coloniștilor americani privind lipsa
reprezentării lor politice și abuzurile comise de miniștri corupți
au găsit ecou de cealaltă parte a Atlanticului. Wilkes nu a
câștigat niciodată cu adevărat respectul lui Franklin, însă a
colaborat îndeaproape cu Arthur Lee, un american din Virginia, care
a publicat frecvent articole în presa de opoziție în perioada în
care a locuit la Londra, între 1770 și 1776. Odată ce „guvernarea
arbitrară” urma să fie instaurată în colonii, avertiza Lee,
aceasta avea să „traverseze curând oceanul și, în cele din
urmă, să se stabilească în Anglia”.

Granville Sharp (© Wikimedia Commons)

Printre cei care au legat agravarea crizei americane de problema
guvernării reprezentative s-a numărat activistul împotriva
sclaviei și juristul Granville Sharp. În 1774, el a publicat un
pamflet intitulat Dreptul natural al poporului de a participa la
procesul legislativ, în care susținea că „toți supușii
britanici”, inclusiv cei din America și Irlanda, erau „în mod
egal liberi potrivit legii naturii”. Într-adevăr, independența
legislativă a Irlandei a fost una dintre consecințele luptei
revoluționare transatlantice.

Salarii uk 2026 Lupta împotriva despotismului

Pe măsură ce criza a degenerat într-o rebeliune deschisă în
1775, istoricul Catharine Macaulay a acuzat guvernul că urmărea să
accelereze „progresul lent, dar constant, al despotismului” în
întreaga Britanie și în imperiul său. De altfel, lucrarea sa
Istoria Angliei îi prezenta într-o lumină favorabilă pe
revoluționarii republicani ai secolului al XVII-lea.

Catharine Macaulay (© National Portrait Gallery / Wikimedia Commons)

Așa cum a arătat recent istoricul Mary
Sarah Bilder, această lucrare l-a inspirat pe Thomas Jefferson
în redactarea Declarației de Independență. Fratele lui Macaulay,
John Sawbridge, era unul dintre cei mai importanți aliați ai lui
Wilkes în Parlament.

Cauza patrioților din colonii s-a bucurat, de asemenea, de un
sprijin puternic din partea protestanților dizidenți din Marea
Britanie, cei care refuzau să se conformeze doctrinei Bisericii
Angliei și care, din acest motiv, sufereau diverse forme de
excludere din viața civilă. Dizidenții aveau propria lor tradiție
de luptă pentru libertate, care s-a împletit cu revendicările
privind reforma parlamentară și drepturile coloniilor americane.

La mijlocul anilor 1770, profesorul dizident James Burgh a
publicat o amplă lucrare în trei volume, care inventaria „erorile,
defectele și abuzurile publice” ale sistemului politic britanic.
„Când poporul își va face singur dreptate”, avertiza el, „vai
de tirani!”.

Salarii uk 2026 Spiritul revoluției

Poate cea mai influentă lucrare favorabilă cauzei americane
publicată în Marea Britanie a fost însă cea a intelectualului și
predicatorului dizident galez Richard Price. Cartea sa Observații
asupra libertății civile s-a vândut în 60.000 de exemplare,
iar răspândirea ei a fost amplificată de numeroasele reacții
indignate ale susținătorilor guvernului.

Richard Price (© National Library of Wales / Wikimedia Commons)

Price sublinia că libertatea depinde de suveranitatea populară –
conducerea exercitată în mod egal de întregul popor – despre
care considera că era încălcată de ambele părți ale
Atlanticului. Revoluția din America, susținea el, făcea parte
dintr-o apropiată „revoluție în treburile acestui regat”.

Cartea lui Price (potrivit criticilor săi) i-a impresionat pe
oamenii de rând din Marea Britanie – „croitori, negustori de
seu, fabricanți de săpun… coșari” și mulți alții, ca să nu
mai vorbim de „patrioate”. Cu siguranță a fost citită și de
James Aitken, supranumit „John
Pictorul”, un zugrav care fusese atras de cauza revoluționară
în timpul șederii sale în coloniile americane la începutul anilor
1770. La sfârșitul anului 1776, Aitken a incendiat șantierul naval
militar din Portsmouth, ca parte a unei campanii menite să slăbească
Marina Regală. A fost prins și executat în 1777. Până atunci,
autoritățile erau profund îngrijorate de impactul pe care
Revoluția Americană îl avea chiar pe teritoriul britanic.

Cei mai mulți britanici nu s-au alăturat însă rebelilor. Chiar
și Price și ceilalți simpatizanți ai săi nu au mers atât de
departe precum Paine, care, în Common Sense, ceruse
abolirea monarhiei. Atunci când vechiul adversar catolic al Marii
Britanii, Franța, a intrat în război de partea americanilor, în
1778, opinia publică s-a orientat mai ferm în sprijinul guvernului.

Cu toate acestea, în timpul Revoltelor
Gordon, doi ani mai târziu, se spune că mulțimea striga: „Pace
cu America și război cu Franța!”. Nemulțumirea față de
politica coruptă și oligarhică a Marii Britanii rămânea larg
răspândită.

După ce efortul de război britanic s-a prăbușit în urma
înfrângerii de la Yorktown, în 1781, puterea a fost preluată de
un nou guvern condus de oameni care se opuseseră războiului încă
de la început. Aceștia au inițiat câteva reforme înainte ca
propriile conflicte interne să ducă la căderea guvernului.

Price, alături de mulți alți oameni care îi împărtășeau
convingerile, a privit rezultatul cu speranță. „Lupta dusă de
America a fost glorioasă”, îi scria în 1783 prietenului său
american Benjamin Rush, „iar deznodământul a fost exact cel pe
care mi l-am dorit: emanciparea statelor americane și recunoașterea
independenței lor.”

_{Foto sus: Asediul orașului Charleston (1780) de căre
armata britanică. Pictură de Alonzo Chappel (© Wikimedia
Commons)}

Salarii uk 2026 ––-

Autor: Tom
Cutterham, profesor asociat de istorie a Statelor
Unite, Universitatea din Birmingham

Articol publicat inițial pe site-ul The
Conversation (engleză) sub licență Creative Commons

Mai multe pentru tine…