Fabuloasa istorie a salvării Mănăstirii Putna din ghearele sovieticilor în iulie 1940. Autorul: Căpitanul IOAN TOBĂ HATMANUL, arestat după război și condamnat la moarte, apoi deținut politic în Gulag și la Gherla. O ISTORIE INEDITĂ

MĂNĂSTIREA PUTNA SALVATĂ DE UN BRĂILEAN – CĂPITANUL IOAN TOBĂ HATMANUL, în iulie 1940

Născut
la Bordei Verde/Plasa Viziru, județul Brăila în anul 1903, este un nume
pe care nu-l găsești în cărțile de istorie. Personaj de legendă, despre
care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ion Tobă-Hatmanul a eliberat Putna
vremelnic ocupată de Armata Roșie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale
Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Tobă, au fost ținute
sub tăcere. Decorat de generalii români și germani în Războiul din
Răsărit, brăileanul supranumit „Hatmanul” și „Vânătorul de partizani” a
continuat să lupte cu Armata Roșie până la sfârșit, ca ofițer de comando
în trupele germane. Întors în țară, Hatmanul a fost condamnat la
moarte, apoi predat rușilor, care l-au trimis în Siberia. Salvat de RFG,
în anul 1955, a ajuns la Gherla, unde a fost supus unui regim de
exterminare. În 1964, când a scăpat din temniță, eroul și-a găsit soția
grav bolnavă, iar fiica dată afară din facultate. În anii ’70, i-a
trimis o scrisoare lui Ceaușescu. Hatmanul a murit în anul 1979, pe când
stătea la coadă la ghișeul CEC…

Pe nedrept uitat de
compatrioți, ba chiar și de către brăileni, căpitanul Ion Tobă-Hatmanul
(1903-1979), , a salvat, în iulie 1940, Mănăstirea Putna din mâinile
Armatei Roșii. Fără Hatmanul, cum era supranumit brăileanul, am fi mers
în vizită la Putna cu pașaport.

Situată în apropiere de noua
frontieră româno-sovietică – trasată în urma ultimatumului dat de
dictatorul Stalin – Mănăstirea Putna a fost ocupată vremelnic de
bolșevicii care aveau de gând să acapareze toată Bucovina, în iulie
1940. Doar intervenția în forță a lui Ion Tobă-Hatmanul, comandantul
Escadronului 25 Cavalerie, care i-a pus pe fugă pe invadatori – în mai
puțin de o oră – a salvat Putna și România întreagă de la o catastrofă
mai mare decât aceea care se prefigura.

După salvarea Putnei,
căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la
comanda unui detașament româno german, a distrus formațiunile de
partizani bolșevici pe Frontul din Crimeea. I se spunea „Hatmanul” și
„Vânătorul de partizani bolșevici”, pentru că era omul pe care se putea
baza o întreagă armată atunci când atacau trupele „roșii”. Iar după 23
august 1944, a refuzat să plece genunchiul, continuând să lupte, până la
capăt, împotriva Armatei Roșii, ca ofițer (Sturmbannführer) în trupele
de comando „Jagdverband Kommando Skorzeny Sud-Ost” ale celebrului Otto
Skorzeny (cel care l-a salvat pe Mussolini din mâinile partizanilor
italieni). Mai târziu, avea să-i trimită o scrisoare lui Ceaușescu.

Absolvent
al școlii de Ofițeri Activi și Cavalerie, cu studii de Drept – și
activând în Armata Română din anul 1925 – Hatmanul a luptat alături de
alți voluntari români până la finalul războiului (în Munții Tirolului)
împotriva Armatei Roșii. Întors în țară, avea sa fie predat rușilor și
închis în lagărele siberiene, de unde se va întoarce abia în 1955. Numai
că, ajuns în România, ofițerul fu aruncat direct la Gherla, unde fu
torturat și supus unui regim de exterminare, până în anul 1964.

Drama
brăileanului care s-a bătut cu rușii pentru fiecare palmă de pământ
românesc și care primise cele mai înalte distincții române și germane
pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de
temniță grea. Ofițerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-și
trădeze poporul și-a găsit soția, Clemance, bolnavă de astm, ulcer și
debilitate, iar fetița, Camelia – singurul său copil – dată afară din
facultate, pentru „vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. După alți ani de
suferință, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofițer, dar nu de la
statul român, pe care-l slujise cu credință, ci de la Republica Federală
Germania, pentru că luptase și ca ofițer al Wehrmacht-ului.

Grav
bolnavă, în scaun cu rotile, Camelia Greceanu – fiica legendarului
ofițer – avea să-și piardă viața în anii 2000, în incendiul care i-a
făcut scrum casa. Pe masă, avea portretul tatălui său, Hatmanul – spaima
partizanilor bolșevici. Odată cu biata femeie au ars și documentele
care mai rămăseseră de la tatăl său.

De pază la mormântul lui
Ștefan cel Mare. Incidentul de la Putna, dovedit de martori, dar nu și
de arhivele armatei – lesne de înțeles, istoria este scrisă de
învingători! – s-a petrecut în iulie 1940, cu puțin timp înainte ca o
comisie româno-sovietică să traseze noua graniță, după ce ne fuseseră
răpite, în chip barbar, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța. Pe
26 aprilie același an, rușii ne dăduseră ultimatumul. Satul și
Mănăstirea Putna se aflau aproape de granița de nord, iar zona
respectivă trebuia să rămână în componența României.

Căpitan de
cavalerie, brăileanul Ion Tobă făcea parte din Divizia 25 Infanterie,
comandată de generalul Dăscălescu – veteran din Primul Război Mondial.
Nota zi de zi în jurnalul său, „Carnetul de bord al Escadronului 25
Cavalerie”, cam tot ceea ce se întâmpla în viața de soldat; așa au ajuns
până la noi relatările despre episodul Putna, când România a fost la un
pas de a fi târâtă într-un război inegal cu bolșevicii din Răsărit.

În
seara zilei de 5 iulie 1940, când se afla încartiruit la Rădăuți, Tobă
primi ordin să se deplaseze „în marș galop, în linia întâi, la Gura
Putnei, ocupând poziție în fața trupelor roșii”. În noaptea care a
urmat, au loc incidente între patrulele românești și cele sovietice și
se trag focuri de armă, deși acest lucru fusese interzis, pentru a nu se
declanșa un conflict diplomatic și militar. A doua zi, sunt trimise
patrule în recunoaștere cu scopul de a menține linia de frontieră, iar
în seara aceleiași zile, la ora 20.00, precizează Hatmanul în jurnal,
„primesc știrea că satul Putna și mănăstirea au fost invadate de trupe
roșii, împănate cu agitatori. După numai un sfert de oră, ordon marș
galop spre Putna”.

Escadronul căpitanului Tobă, care avea sub
comandă și Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, ajunge la
Putna la ora 21.10. Pânâ la ora 22.00, căpitanul și trupele aflate sub
comanda sa „eliberează forțat satul și mănăstirea, iar elementele
trupelor roșii sunt dezarmate și aruncate peste linia de demarcație”.
Totodată, bravul ofițer instalează o unitate „pentru paza sfântului
mormânt al lui Ștefan cel Mare și a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15,
linia de demarcație era restabilită, iar ulterior paza frontierei
preluată de grănicerii români. Mai mult, în zilele de 8 și 9 iulie 1940,
„toate odoarele și tezaurul Mănăstirii Putna au fost încărcate în două
camioane și expediate la Mănăstirea Cozia”, pentru a fi puse la adăpost.

Eroul
de la Putna, condamnat la moarte. Ajuns pe front, în Răsărit, Ion Tobă a
primit porecla de „Hatmanul”, fiind considerat cel mai bun vânător de
partizani, trupe paramilitare care atacau din spate unitățile române și
germane, în acțiuni de comando. A fost îndrăgostit de o frumoasă
femeie-pilot din „Escadrila Albă”, care avea să-l descrie drept un
„bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a
altor ofițeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte. La
brâu, avea un pistol ca al unui cowboy, ținut pe o centură, dar și un
cuțit lung. Băieții din trupa lui aveau același fel de uniformă. Erau
unul și unul”. Nu e de mirare că brăileanul căpătase cele mai înalte
decorații, inclusiv Virtutea Militară clasa I, de Aur, Steaua României,
Crucea de Fier și Vulturul german cu spade.

„Cu asemenea ostași, țara
e bine păzită; căpitanul Tobă este sufletul ostașilor săi, pe care i-a
dus mereu înainte, ca un călăreț viteaz”, declara colonelul Măzăreanu
(în 1941), comandantul Regimentului 50 Infanterie. Iar comandantul
Grupului Vânători Călări din cadrul Diviziei 4 Munte consemna, în
octombrie 1942: „Căpitanul Tobă cere să fie utilizat acolo unde
pericolul e mai mare” (!).

În loc să fie primit ca un erou, la finele
războiului, maiorul Tobă (fusese avansat în grad, în războiul din
Răsărit) a fost arestat și condamnat la moarte de Tribunalul Militar
„Radu Negru” București, în anul 1947. Ziarul „Scânteia” îl descria drept
„criminal de război” pentru că fusese vânător de partizani roșii, că
fusese trimis, în 1944, de Marele Stat Major al Armatei Române în
Germania, la școli, și pentru că a continuat să lupte contra rușilor în
uniformă germană, „uneltind”, totodată, împotriva regimului comunist.

Dat
pe mâna rușilor, eroul de la Putna a fost aruncat în lagărele din
Siberia, pentru ca, în 1950, să fie judecat din nou, de Tribunalul
Militar din Sverdlovsk, culmea, tocmai pentru incidentul din iulie 1940,
de la granița de nord a României. Condamnat la 25 de ani închisoare,
brăileanul va supraviețui torturilor, fiind eliberat în anul 1955, în
urma unei înțelegeri între Germania Federală și URSS (prin care soldații
și ofițerii germani erau scoși din lagărele siberiene). Hatmanul a
scăpat pentru că era considerat ofițer german, altfel i-ar fi rămas
oasele în gulag. Numai că, întors în țară, a fost ridicat de Securitate
și închis la Gherla, unde a pătimit până în anul 1964.

Scrisoare
către Ceaușescu. Epilog… În ziua de 7 martie 1967, brăileanul care a
luptat contra rușilor încă din 1940 i-a adresat o scrisoare dictatorului
Nicolae Ceaușescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin
strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povestește ceea
ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 („Așa s-au petrecut faptele și
așa le relatez, pe cinstea mea de ostaș”) și face mărturisiri pe care,
citindu-le, nu poți să nu te minunezi chiar și acum, la patru decenii de
la trecerea sa în eternitate.

„În toată activitatea mea de ostaș, nu
m-am dirijat decât de problemele țării, neaderând la niciun fel de
ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, și așa am fost
educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera și vocația. În
vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în liniște și respect
autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva
rușilor pentru că aceștia au fost întotdeauna dușmanii neamului meu și,
ca ostaș, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă țara”, afirma Hatmanul în document, menționând, de asemenea, faptul că, din
1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaților sovietici,
niciodată contra ostașilor români prezenți pe Frontul de Vest.

Fostul
ofițer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un pașaport pe o perioadă
determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile
sale bănești (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaște un
eventual răspuns al lui Ceaușescu la această scrisoare, însă „Vânătorul
de partizani bolșevici” n-a ajuns niciodată în Germania.

Faptele de
arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ion Tobă-Hatmanul
le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au
dus cu ei în mormânt ostașii care s-au bătut cu rușii, martori la atâtea
nenorociri care s-au abătut asupra României, în ultimii 80 de ani.
Viteazul ofițer, salvatorul Putnei, și-a găsit sfârșitul în fața unui
ghișeu CEC din Brașov (unde se mutase cu familia) în anul 1979, uitat de
compatrioții săi. Avea vârsta de 76 de ani.

Despre ceea ce s-a
întâmplat la Putna pomenește și Ghiocel Constantinescu, unul dintre
sublocotenenții Escadronului 25 Cavalerie, care i-a adresat o scrisoare
maiorului Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul intenționa
să refacă adevărul istoric, pe baza mărturiilor celor care au
participat la curajoasa acțiune militară. Iată câteva dintre
emoționantele gânduri așternute pe hârtie de veteranul de război:
„Pentru noi, acțiunea din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea și
mândria vieții noastre. La vârsta de 67 de ani, trăiesc cu aceeași
intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci și fericirea de
a fi reușit. Singura recunoaștere a meritelor noastre – și cred că va
rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul
Diviziei 25 Infanterie, care, vădit mișcat – îți amintești? – ne-a spus:
«Bravo, băieți! Fapta voastră va rămâne în istorie!», apoi n-a mai
putut continua și ne-a îmbrățișat, având lacrimi pe obraz, el,
luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acțiunea noastră
nu se află consemnată. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe
toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de
salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de
învingători, care au întotdeauna dreptate…”.

Azi, eroii de la Putna
nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Și
nici comandantul lor, brăileanul Ion Tobă-Hatmanul.

Ioan Tobă
Hatmanul a devenit ofițer de cavalerie în anul 1925, după ce termină
Școala de Ofițeri Activi de Cavalerie (unde este apreciat de către
superiori: ”…Element prea bun. Inteligent, vioi, disciplinat si foarte
de incredere, autoritar in comanda si chiar sever atunci cand trebuie” –
aprecierea comandantul său de escadron din anul al doilea al școlii
miltare) in 1925 , având și studii juridice. Datele despre copilăria și
tinerețea lui sunt însă sărace.Un portret adevărat și complet al acestui
adevărat luptător nu avem. Comuniștii l-au ascuns, noi, cei de după,
l-am uitat. El însă se încăpățânează să trăiască în amintirea noastră,
știind că, într-o bună zi, memoria să va învia. Îl știm însă ca pe un
mare patriot și un anticomunist convins, ca tot corpul ofițeresc de la
acea vreme, de altfel.

Iar primul moment în care Hatmanul răsare pe
cerul vitejilor neamului este legat de cedările teritoriale, așa cum vom
vedea în continuare.

După cum se știe deja, ca urmare a teribiului
pact Ribbentrop-Molotov din august 1939, Uniunea Sovietică adresează
României în 26 iunie 1940 un ultimatum care prevedea evacuarea rapidă a
Basarabiei și nordului Bucovinei.

În jurnalul lui Tobă se relatează
faptul că, în satul Putna se găsea în anul 1940, o fabrică de sticlă a
unui anume Fischer. Acesta se folosea de serviciile unor angajați din
localități ca Seletin, Lapusna, Siret și nu numai, care, după cedarea
Bucovinei de nord, urmau să treacă sub stăpânire sovietică, ceea ce îi
împiedica pe angajați să ajungă la fabrică unde munceau. Acesta este
motivul (”oficial”) pentru care patronul Fischer adresează o invitație
trupelor sovietice de a muta bornele de graniță astfel încât satul Putna
să intre în componența URSS.

Nu ar părea ca acesta este și motivul
real al acțiunii sovieticilor. Știm că sovieticii foloseau ori de câte
ori invadau teritorii străine astfel de ”invitații”, pentru a se acoperi
în fața legii sau istoriei.

Mai mult, Hatmanul însuși spune că avea
”unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau
frecvent și abuziv noua linie de demarcație”. Iar într-un raport
adresat conducerii Diviziei 25 Infanterie, datat 9 iulie 1940, Tobă
spune că, de la 28 iunie, de când a părăsit vechea graniță, escadronul
său e într-o continuă mișcare, în permanentă stare de alarmă, cu caii
tot timpul cu șeile pe ei iar oamenii mereu îmbrăcați. Spre exemplu, pe 8
iulie, la ora 22:00, escadronul pleacă de la Fălcău și Gura Putnei spre
Rădăuți, pentru că a doua zi să revină în punctul de plecare. Alte rute
de deplasare sunt Burlă – Horodnic – Vârful Câlnic, pe 3 iulie, Vârful
Câlnic și Rădăuți, pe 4 iulie, Rădăuți – Voitinel – Gura Putnei, pe 5
iulie. Așadar, asistăm la o continuă patrulare pentru depistarea și
lichidarea infiltrărilor sovietice.

Momentul de cumpănă avea să
fie însă ziua de 5 iulie. Atunci, aflându-se la masă cu ofițerii din
detașament, la ora 20:00, Ioan Tobă primește un telefon de la Divizie,
de unde i se ordonă să se deplaseze în marș galop în linia întâi, spre
Gura Putnei, și să ocupe poziții pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovu de
Sus, față în față cu trupele sovietice. Esacadronul pleacă din Rădăuți
și, pe la ora 24:00, militarii acestuia întâlnesc primele patrule de
grăniceri întorcându-se din posturi. Câțiva grăniceri aduc o mitralieră
Manlicher și cinci cartușe, luate de la un soldat ungur capturat pe
câmp. Și patrula sergentului Grosu raportează ciocniri cu trupele
sovietice. La ora trei dimineața, detașamentul intră în marș forțat
pentru ultimii 34 km pe care îi avea de străbătut până la aliniamentul
vizat.

După încă trei ore, cavaleriștii lui Tobă ajung în localitatea
Gura Putnei. Aici iau legătura cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48
Infanterie și cu Serviciul de Intendență al Diviziei în scopul
aprovizionării cu alimente pentru oameni și cai. Pe 6 iulie patrulele
pornesc spre linia întâi. Căpitanul Tobă ne explică, în amănunt, în
jurnalul său, dispunerea patrulelor, după cum urmează: „patrula numărul
4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov.
Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud
de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae
Vassiescu, la nord de satul Fălcău, cu misiunea de a lua și păstra
legătura cu trupele roșii, menținând linia de frontieră stabilită de
comisia româno-rusă”.

La ora 17:00 sosește la Gura Putnei generalul
Dăscalescu care pune la punct detaliile misiunii. Nu va avea, însă, mult
timp de gândire, întrucât la ora 20:00 sosește vestea că sovieticii au
ocupat satul și mănăstirea Putna, aducând cu ei o mulțime de agitatori
comuniști. În consecință, Tobă ordonă unității sale marș galop spre
Putna, cu plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu în
avangardă, urmat de restul trupelor și de Compania de Cercetare a
Regimentului 48 Infanterie a căpitanului Vladeanu, acum sub ordinele lui
Tobă.

La ora 21:10, trupa ajunge la Putna. Urmează o scurtă acțiune
de recunoaștere, apoi cavaleria română atacă invadatorii sovietici,
eliberând prin luptă satul și mănăstirea. Sovieticii, depășiți calitativ
de români, se retrag. Cei prinși sunt dezarmați și aruncați dincolo de
linia de demarcație. Agitatorii sunt, însă, arestați. Unitatea alocă
trupe pentru paza mănăstirii adăpostind mormântul sfânt al lui Ștefan
cel Mare. În următoarele ore, patrule de cavaleriști aduc vestea că, pe
toate sectoarele disputate, linia de demarcație a fost restabilită. Doar
a doua zi pozițiile vor fi predate din nou grănicerilor. În plus, din
ziua de 8 iulie odoarele mănăstirii și tezaurul sunt încărcate în
camioane și duse spre păstrare la mănăstirea Cozia.

Iată deci cum a
rămas acest altar al românismului în granițele Țării. Fără Tobă și
oamenii lui am fi avut nevoie de pașaport pentru a vizita mormântul
marelui Ștefan… Iată ce spune
despre Tobă și comandantul Zonei de lucru 6-Focsani, înainte de
începerea Războiului din Est: „Pe acest om se poate conta în situații
dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viață modestă, este
educat și manierat. Execută ordinele cu inițiativă și punctualitate”.
Ne-am convins de aceste calități ale sale urmărindu-l în acțiune la
Putna și Brașov. Nu va face decât să confirme impresia lăsată în țara în
cursul operațiunilor împotriva bolșevicilor.

Pe Front, căpitanului
Tobă i se vor încredința, așa cum era de așteptat, numai misiuni de
importanță deosebită și cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă
la bun sfârșit cu dăruire și profesionalism, ceea ce îi va aduce
numeroase decorații, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur,
Steaua României și nu numai. Însuși comandantul Regimentului 50
Infanterie, colonelul Mazareanu, în rândurile căruia Tobă luptase în
1941 ne spune astfel :

„L-am repartizat la Compania de cercetare și l-am
trimis pe front, unde va executa, pentru început, misiuni de siguranță.
A luat parte la luptele de la Padurea Leului, apoi, prin
Vărzărești-Popovca până la Limanul Nistrului. Prin felul cum și-a condus
Compania de cercetare, de la 16 iulie la 24 iulie, m-a indreptățit să-i
dau comanda unui detașament, Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan”.
Căpitanul Ioan Tobă a fost viteaz. Valoarea lui insăși ca luptator se
evidentiaza la atacul satului Popovca, din zilele de 23 si 24 iulie 1941
când, datorită acțiunii lui, am știut ce am inainte, pe flancul stang,
dar, mai ales, mi-a facut siguranșa stangii, deoarece „Detasamentul
Colonel Poenariu” era tocmai pe Nistru și mai inapoi. Căpitanul Ioan
Toba a fost sufletul ostașilor sai, pe care i-a dus mereu înainte, cu
avant, s-a dus ca un calăreț viteaz. Cu începere de la 24 iulie a luat
ființă Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan” compus din Compania Cercetare, o
companie pușcași, o companie pionieri și o grupă Breda, care a
continuat acțiunea de urmărire a inamicului și mi-a facut siguranță pe
stanga, pe directia Olănesti pana la Limanul Nistrului-Gura Roșie.
Pentru avântul și bravura lui l-am propus la decorare cu ordinul „Steaua
Romaniei” clasa a V-a cu spade și panglică de virtute militară. … In
concluzie, căpitanul Toba Ioan este un ostaș viteaz, cu care se poate
mândri arma din care face parte. …Cu asemenea ostași viteji, cum este
el, hotarul țării va fi bine pazit.”

Îndeplinind, pentru o scurtă
perioadă de timp, funcția de comandant al Cartierului Comandamentului
Militar Odesa, Tobă se remarcă prin „…Firea îndrăzneață, temperamentul
în continuă mișcare, spiritul de aventură fac din căpitanul Ioan Tobă
prototipul călărețului care nu se vrea decât singur, și cât se poate
înainte. Nu este omul pe care să-l obligi la o muncă statică, stabilă.
Este ofițerul căruia să-i dai însărcinări limitate și precise. Oricare
va fi riscul pe care acestea l-ar comporta ești sigur de rezulttul cel
mai bun dacă a fost însărcinat căpitanul Tobă. La acest ofițer, dacă-i
cunoști firea și-l utilizezi ca atare, nu există – nu se poate!”.

Iată-l
și în altă poziție ocupată, tot pe front: „Căpitanul Tobă Ioan a fost
trimis de Armata a 4-a să umple un gol în cadrele Detașamentului 1
Asalt. Ținuta sa războinică, temperamentul său, dorința sa nestăpânită
de a se bate mi-au dat de la început încredințarea că am un comandant
pentru situații grele. Îndârjirea sa de a instrui pentru lupta unitatea
să de asalt și a-i forma spiritul de sacrificiu a câștigat trupa și
ofițerii. Trimis să recunoască condițiile de trecere peste Valea
Srilioiu-Liman, și-a făcut o plăcere din a înfrunta în picioare focul
inamicului. Are mari calități de om de război. Fiind în pericol,
îndrăzneț fiind până la temeritate, antrenează pe cei din jur cu
temperamentul său de aventurier din alte vremuri.”

Iar comandantul
Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în care Hatmanul a
scris istorie cu sângele inamicului confirmă că acesta „cere să fie
utilizat acolo unde pericolul e mai mare”.

Căpitanul avea și o
relație foarte apropiată cu subordonații săi, în ciuda unei anumite
apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calitățile de războinic, dar
îl simțeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe
14 mai 1942, când, în cursul unei operațiuni în Munții Iaila, la cota
1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenții Ioan Boeriu și
Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în
publicațiile de război germane, evident după traducere. El sună astfel:

„Ne am întors din drum spre țară/ Să luptăm și n munții Crâm/ Și să
ducem sfânt stindardul/ Până n ceasul ce murim./ Misiunile primite,/ Să
luptăm cu dârzi dușmani,/ Le am îndeplinit cu cinste/ Și prin munți, la
partizani.// Pentru Cruce, Neam și Tronul/ Vom despica mări și zări,/
Căci noi suntem Escadronul/ Patru Vânători Călări.// Să trăiască
Escadronul/ Care a dat atâți Eroi,/ Să trăiască și «Hatmanul» –/ Cel mai
mândru dintre noi.”

Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se
însănătoșească și să se întoarcă în mijlocul lor. Va comandă, însă,
începând cu 1943, un detașament mixt, romano-german, destinat
operațiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb. Cu
atât mai mult este de remarcat respectul de care se bucura Hatmanul, cu
cât se știe că germanii erau, în general, sceptici față de capacitățile
militare ale aliaților și preferau să comande ei înșiși unitățile mixte.

Iar
dovada faptului că încrederea generalului Auleb nu a fost înșelată o
găsim în jurnalul lui Tobă și în documentele păstrate. Astfel, pe 22
iulie 1943 generalul german îi dă o notă „excelentă” pentru o misiune
împotriva partizanilor, pentru a-l trimite imediat într-o nouă
operațiune.

Peste câteva zile doi militari din subordinea sa,
sergentul român Ion Mara și caporalul german Fritz Weber vor primi
Crucea de Fier, clasa a II-a, ceea ce ne demonstrează încă o dată
meritele acestora. Hatmanul este însă, din nou, rănit de o sârmă pusă
de-a curmezișul drumului de către partizani, care, însă, îi aduce
acordul generalului Avramescu pentru decorarea cu ordinul Mihai
Viteazul. Acesta va rămâne, însă, singurul ordin pe care în final nu îl
va obține…

Luna august îi aduce propunerea pentru avansare în
gradul de maior, la excepțional, ca și Vulturul german cu spade. Urmează
noi operațiuni împotriva partizanilor, care dau dovadă de o organizare
foarte eficientă a legăturilor cu populația.

Văzând meritele
căpitanului Tobă împotriva gherilelor din munți, sunt de părere este
locul pentru câteva considerații despre lupta împotriva partizanilor
sovietici, pentru a nu lăsa episoade mai puțin plăcute, dar care nu pot
fi evitate în timp de război, să arunce vreo umbră asupra acestui erou.

Acești
partizani sovietici nu erau țărani oarecare ce au pus mâna pe arme și
s-au refugiat în munți. Departe de aceasta. De fapt, cei mai mulți
ucraineni în special, dar și ruși, priveau cu optimism sosirea trupelor
române, care punea capăt înfometării impuse de Stalin și persecuțiilor
comuniste. Partizanii erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale
NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă,
beneficiind de tehnică și muniții ascunse din timp, foarte eficienți în
organizarea și conducerea unor astfel de lupte, dar și în stabilirea și
mentinrea legăturilor cu populația care, de cele mai multe ori de frică,
îi ajută. Metodele folosite de acești luptători nu aveau nimic în comun
cu legile războiului sau cu lupta convențională. Desigur, în acest
context, au existat și execuții în rândul populației civile care
susținea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă
metodă de a menține ordinea într-un teritoriu în care bolșevicii aveau
încă o mare influență, în ciuda retragerii din fața trupelor
germano-române? În orice caz, în astfel de condiții, toate armatele
lumii din toate timpurile acționează la fel…

Pentru a destinde, însă,
atmosfera voi mai relata un episod deosebit din timpul operațiunilor
din Crimeea. Astfel, într-o bună zi, duminică fiind, Hatmanul primește
vizita prietenei sale, Stela Huțanu și a colegei sale, Mariana Drageșu,
ambele aviatoare în Escadrila Albă. Căpitanul Tobă le propune un tur al
regiunii într-o mașină germană de teren. Cele două aviatoare îi descriu
costumația inedită: pantaloni din piele de capră, un lanț la gât de care
atârna un medalion cu cap de mort, automatul pe umăr. Călătoria nu avea
să fie, însă, una liniștită. În drum spre Karasubasar, partizanii
deschid focul asupra mașinii. Deloc impresionat, Hatmanul, care până
atunci călătorise pe scara mașinii, le spune că „A, zonă e ușor
nesigură” și trage câteva rafale de automat înspre locul de unde
porniseră împușcăturile.

Ajunși la destinație, căpitanul le arată
invitatelor un depozit întreg de arme confiscate de la sovietici (ce
spuneam despre partizani?!?) și încearcă una, trăgând o rafală care
perforează peretele camerei. Un punct de atracție este și tehnică radio,
cu ajutorul căreia transmit mesaje de propagandă și dezinformare. La
întrebarea Marianei legată de ce le face partizanilor prinși, Tobă
răspunde, mai în glumă, mai în serios: . „Le tai urechea!” „Care
ureche?”, întreabă Mariana. „Urechea stângă!”, răspunde, zâmbind,
căpitanul de vnatori. Urmează o petrecere de bun venit, cu un vițel pus
la frigare, ce le alungă domnișoarelor spaimele de peste zi.

Vremurile
bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august
1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieții săi, la un curs de
vânători de care, în Germania. Ieșind de la o piesă de teatru, aceștia
aud un comunicat teribil: trupele aliate sunt în preajma Parisului,
sovieticii lansaseră două operațiuni importante, în sudul Basarabiei și
pe direcția Chișinău-Iași. Întreg universul lui Tobă se
prăbușește.Hatmanul afirmă, în discuții și în jurnal că, pentru el,
singura cale dacă bolșevicii cotropesc țară este în munți, ca partizan.
Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în țară,
fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chair
lui cuvântul: „Dar ce aud nu mi vine a crede. Rușii au ajuns la Roman și
Galați. Și Mareșalul înlăturat, Regele trădează și fuge, armata în
revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înțeleg nimic! Se învârtește totul
și în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele
cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine,
direct la atașatul militar. Ce o fi în țară? Ce fac ai mei, rămași la
discreția valurilor? Ora douăzeci și patru. Nu pot dormi.”

Ostaș și
anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care
mai ieri îi vâna în munții Crimeii. Primește, deci, să lupte în Armata
Națională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de
patriotismul și sentimentul solid și curat de dragoste de Tara, alături
de datoria ostășească și de aversiunea față de comunism. Nu poate fi
vorba despre vreo afiliere legionară. Să ne aducem aminte episodul Brașov. De
altfel, ne-o spune singur: „Dăm angajament că vom lupta numai pentru
libertatea României. Primesc. Mă așez să mă pregătesc iar de luptă.
Cumpăr cizme și manta de piele. Apoi pun la spălat rufele și mi fac
bagajul de drum spre front. Cine știe în ce grea situație vor fi dragii
mei în țară! Mi se strânge inima de dragă mea Clemence, de dulcea mea
Liișor și de scumpii mei părinți. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă
Doamne să fie bine, să i găsesc măcar un ceas sănătoși, apoi pot muri!
Zi grea, ziua răscrucilor și nădejdilor distruse de imensul necunoscut
ce ne așteaptă. Una știu și m am hotărât: să lupt. Nu e timp de lăhuzit
când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce mi rămâne de
făcut? Decât să ajut țara, iar de nu, „moarte eroică”!”

În
preajma capitulării Germaniei, se gândește la retragerea în munții din
Austria, unde se afla în momentul respectiv, spre a aștepta acolo
ofensiva sovietică. Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruța spre țara,
de la Viena, fără să știe cum și dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată
pământul României. Sosește însă pe 8 iulie. Ce găsește aici știm. Cum
este primit urmează să expun.

V-ați aștepta ca un astfel de erou să
fie primit cu toate onorurile cuvenite în țară pentru care și-a riscat
viața. Nu a fost însă așa. Țara se schimbase. Între timp, se instaurase
puterea comunistă. Eroii vremurilor trecute nu mai erau apreciați.
Societatea nouă avea alți eroi…

Așa că Hatmanul este urmărit de
organele de securitate încă de la sosirea în țară, în scurt timp fiind
confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces
intentat de autoritățile comuniste nu va mai scăpa.

Predat autorităților
sovietice (rușii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin
munții și pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va
fi comutată în închisoare pe viață.

Trimis în imensitatea
Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea
Dubrovlag, la Iavaș și prin alte colțuri ale cumplitului sistem
concentraționar sovietic. Nu se va întoarce în țara decât în 1955, odată
cu ultimii prizonieri germani (doar câteva mii rămași în viață, din
sutele de mii capturați), după o intervenție personală a cancelarului
Konrad Adenauer pe lângă autoritățile din URSS. Iată deci că germanii,
deși aveau acum un alt regim, democratic, nu i-au uitat pe cei ce au
luptat alături de ei.

Nici în țară nu va fi însă liber. Aproape 10
ani din viață va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu
ocazia amnistiei. Viața lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte.
Regăsește acasă o soție, Clemence, consumată de 18 ani de șicane și care
a trebuit să-și susțină singură familia, beneficiază de o pensie
infimă, în ciuda eforturilor pe care le face de a se bucura de anumite
drepturi din partea statului german. El însuși spunea: „Mai bine muream
pe front… Și eram erou!”…

Disperarea îl împinge să se adreseze
inclusiv autorităților comuniste. Viața este din ce în ce mai grea.
Securitatea îi percheziționează locuință în repetate rânduri,
confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale
incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soției sale, care îl
plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se așează pe el, stând acolo 2
ore încheiate, cât durează percheziția. Nu-și pierde însă speranța.
Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă față de
sovietici a lui Ceaușescu îi scrie acestuia, cerându-i clemență. Nu
primește nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR,
explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are
mai mult succes.

Uitat de toată lumea, mai puțin de familie și
Securitate, nedorit de nimeni în țară pentru care și-a vărsat sângele,
Hatmanul se sfârșește, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC.
Un sfârșit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăți pe
care puțini le-ar fi suportat. Așa cum am zis și la început, memoria lui
este, însă, vie, deși trăiește, la rândul ei, de pe o zi pe alta.

Avem
sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar
fără trecut nu avem nici viitor!

Daniel Siegfriedsohn