Eminescu, la 13 mai 1877, despre Războiul de Independență: ”Armele spiritului sunt cel puțin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului”

Costul vieții uk [„VOTUL CAMEREI ȘI AL SENATULUI…”] – de Mihai Eminescu [13 mai 1877]

Votul Camerei și al Senatului din 10/22 curent relativ la neatârnarea
deplină a României mai că n-are nevoie de comentar. El n-a fost
inspirat de-o aprindere momentană sau de-un entuziasm spontaneu, căci
din discuțiile urmate în ambele adunări se vede că moțiunea votată
rezultă logicește din votul trecut al lor, care constată că legăturile
cu Turcia sunt rupte și războiul declarat.

Deja începuseră oameni să se
‘ntrebe: Ce este România? Atârnătoare nu, neatârnată asemenea nu, prin
urmare res nullius cedând primo occupanti.

Drept că în realitate era
altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii
diplomației engleze și a unei părți din jurnalistica austriacă România
era ceea ce e și după opinia lui Savfet Pașa: parte integrantă a
Imperiului otoman. Paralel cu concepția turco-engleză începuse a răsufla
prin ziarele germane, în urma unui articol a ziarului „Post” din
Berlin, veleitatea unui protectorat austriecesc în locul celui turcesc.
Prin moartea tutorului, minoara Românie avea să treacă sub alt tutor,
care ar fi ajuns a împlea toate posesiunile pupilului său cu arendași
austriecești; iar pupilul însuși ar fi fost destinat să moară în
minoritate. Credem că numai pentru a evita veleitățile vrunui alt
protectorat esclusiv Adunările au formulat votul lor din urmă.

S-au votat de Adunări înființarea unei decorațiuni care va purta
numele ”Steaua României”. Proiectul de lege respectiv a suferit
modificări din partea Camerei, care dorește ca ea să se confere numai
militarilor, iar Senatul a reintrodus prin amendament dispoziția ca ea
să se poată conferi și civililor, încât legea în forma ei de față se va
întoarce la Cameră.

În faptă însă există merite – de exemplu diplomatice
– cari să întreacă chiar pe cele militare, de aceea credem că Adunarea
deputaților se va convinge ușor că armele spiritului sunt cel puțin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului.

Costul vieții uk [„CONTRAR SIMPATIILOR MAJORITĂȚII POPOARELOR…”] – de Mihai Eminescu [13 mai 1877]

Contrar simpatiilor majorității popoarelor din Austro-Ungaria,
interesele esclusive și esclusiviste ale maghiarilor și evreilor vor
ajunge poate să amestece monarhia învecinată într-un război în care
condițiile ei de luptă vor fi poate mai nefavorabile decât acelea ale
Turciei.

De cîte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii
Austriei în bucățile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că
fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanție sigură
contra unei asemenea eventualități. Fie-ne iertat a constata că
dragostea popoarelor nu este nesecată și îndelunga răbdare nu este fără
sfârșit. Legătura cea puternică între dinastie și popor e biserica,
orișicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influențate de
biserică sunt cele agricole, cele țărănești. Alipirea cetră tron și
iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în țăranii aciia a
cărora biserică a știut să le reprezinte familia domnitoare încunjurată
de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e
‘ndreptat în contra bisericii. Preoțimea însăși, întrucât este un factor
politic, este pentru așa numitul federalism, pe care-l numește drept
istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea
federalistă, dând fiecării naționalități ceea ce este al ei, s-ar putea
susținea cu siguranță că alipirea cătră dinastie va întrece puterea
germenilor de disoluțiune. Susținem și am putea proba oricând că
simțământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la
cercurile cari aparțin unei confesii creștine oarecare și că politica
raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes,
nu de simțământ; jocul de bursă, păsuirea, înaintarea în funcțiuni
înalte, concesiile, ordinele și decorațiunile, interesele personale –
acestea sunt adevăratele ținte ale acelor clase de advocați cari conduc
destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă ușurință se formează
și se dizolvă grupurile politice de deputați din parlamentul vienez,
încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai
partidul dreptului istoric și naționalitățile se prezintă compacte și
neabătute din calea lor.

De aceea am spus la început că împrejurările în cari Austro-Ungaria
ar intra în luptă ar fi poate mai rele ca ale Turciei. Căci,
într-adevăr, cine ar și intra în luptă pentru monarhie în forma ei de
astăzi? Spăriosul norod al lui Israil de la bursa din Viena și –
maghiarii, par nobile fratrum, dualismul în senz propriu, singurele
clemente turcofile și slavofage din Austro-Ungaria. Dacă vom mai adăogi
cu oarecare restricțiune polonii din Galiția, locuitorii aproape
esclusivi, de orașe, am mântuit elementele susținerii morale a luptei.

Maghiarii. Iată într-adevăr singurul element istoric care are gură,
căci celorlalte bursa le-au închis-o demult; bursa și acea politică
eterogenă care nu are în vedere binele popoarelor, ci esploatarea lor.
Dar, dacă maghiarii au bunul de-a fi o naționalitate bine definită, ei
pe de altă parte repetează sub coroana Sf. Ștefan acelaș joc pe care
parlamentul austricesc îl esercitează dincoace de Leita. Maghiarii sunt
întru atâta o putere alături cu parlamentul din Viena, întru cât în urma
lor au un popor al lor propriu, pe când parlamentul din Viena n-are pe
nimenea în alaiul său, căci e greu de a crede că deputatul Kuranda,
prototipul zoologic darwinian al parlamentului vienez actual, e în stare
să inspire popoarelor simțământul viu de-a apăra o patrie în care ele
n-au nimica și d. Kuranda tot.

Așadar, dacă trupe inamice ar intra în Austria, ar avea o armată
înaintea lor, o armată bună nu contestăm, dar nu popoară inamice.
Comitetele slave ar răsări preste noapte în provințiile ocupate și
cunoscutul d. Aksakoff ar deveni repede autocratul celor mai întinse
teritorii și rase din Austria și Ungaria. Spre a formula într-o antiteză
opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce
poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să
le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea
necesității, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naționalităților și
ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât
prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omenești.
Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două
elemente numeric – neînsemnate și urâte de toți din cauza suficienții și
aroganței lor.

Aceste dezvoltări ni s-au părut necesare pentru a ilustra pericolul
la care monarhia s-ar espune intrând în luptă cu nemulțămirea generală a
popoarelor. Arhiducele Albrecht au auzit deja, la Agram, cântându-i-se
imnul rusesc. Unde? Într-o țară care are o autonomie oarecare, va să
zică e întrucâtva mulțămită. Nu va fi mirare dacă trupele rusești,
intrând în Austria, ar fi întâmpinate de acelaș imn care au jignit
urechea unuia din cei mai simpatici Habsburgi. Un semn că simpatiile
cele mai tari se istovesc, călcate fiind în picioare de cătră gustul de
supremație al maghiarilor și al amicilor Nouăi prese libere.

Acest memento ne-au trebuit spre a trece la interpelația făcută de d.
Helfy în ședința de la 4/16 mai în Camera deputaților din Pesta.

Iată acea interpelație:

Considerând că ministrul – prezident, când au răspuns la
interpelațiile asupra războiului ruso-turc, au declarat că ministeriul
de esterne al monarhiei s-au silit de la începutul conflagrațiunii
orientale de a menținea pacea, dar că izbucnind războiul, ministerul se
va sili mai cu samă să-l localizeze;

Considerând că prin agresiunea Rusiei, silințele pentru menținerea
păcii au fost nimicite și că în urma celor întîmplate de curând în
România, războiul au luat o întindere și mai mare;

Considerând că prin această nouă violare a tratatelor războiul s-au
apropiat nemijlocit de fruntariile țării, prin care se periclitează în
orice caz interesele amândoror statelor, dar cu deosebire acelea ale
Ungariei;

Întreb pe d. ministru – prezident:

Nu crede că a sosit vremea ca să ia o poziție hotărâtă față cu aceste
împrejurări și să facă pe ministeriul nostru de esterne ca, în
înțelegere cu celelalte puteri, să realizeze mănținerea tractatului de
Paris?

Răspunsul, destul de străveziu, al d-lui ministru – prezident Tisza e următorul:

Rog să mi se deie voie de-a da un scurt răspuns la interpelație, căci
s-au emis multe păreri pe cari eu le cred eronate și n-aș voi ca în
vacanța Parlamentului aceste păreri să se împrăștie și mai mult fără să
fi fost rectificate. În treacăt observ că cu greu s-ar putea demonstra
din istorie aserțiunea d-lui deputat că articolul relativ la Cestiunea
Orientului și la România pe care d-sa îl citează din tratatul de Paris
s-au stabilit în interesul monarhiei austro-ungare.

Cine cunoaște cursul de atunci al afacerilor nu va zice că aserțiunea
e îndreptățită. D-sa nu va putea asemenea să-mi găsească în tratat, al
cărui test nu-l am înaintea mea, că vrouna din puteri e obligată de-a
ridica protest sau a se amesteca dacă o altă putere s-au amestecat.
Pentru aceasta, puterile au drept numai „en cas d’agression extérieure”.
Acest caz nu s-au întâmplat, căci știm că rușii n-au intrat în România
ca agresori, ci în înțelegere cu România.

Apoi mai observ încă un lucru, fără a voi să dizbat asupra lui,
anume: întrucât teritoriu României este sau nu neutral. Mai cu samă cu
acest scop am luat cuvântul, ca să zic: că teritoriul României nu-i
neutralizat prin tratatul de la Paris. După a mea părere, nici n-avem
cauză ca să ne pară rău de aceasta. Dac’ ar fi vorba ca teritoriul român
să se neutralizeze de acu înainte, monarhia austro-ungară și mai cu
samă Ungaria a trebui să se ‘ntrebe dacă e în interesul lor propriu să
accepte această neutralitate D. deputat au citat răspunsurile ce le-am
dat cu altă ocazie, dar au lăsat afară o parte a lor prin care spuneam:
că guvernul a crezut și crede încă de datorie de-a lua sama ca în urma
războiului să nu se realizeze formațiuni (de state) cari ar putea
primejdui interesele monarhiei austro-ungare. În același răspuns am
spus-o hotărît că guvernul va, crede de datorie de a priveghea aceasta
în modul și cu mijloacele pe cari le vor cere împrejurările. Dincolo de
această declarație nu pot trece nici astăzi.

D. deputat îmi poate crede că guvernul simte deosebirea între gradul
său de responsabilitate și acela al deputaților în parte. I-e ușor
deputatului să rostească părerile și dorințele sale când poate
adăoga:”iar cât despre cele ce s-ar întâmpla, nu-i treaba mea, ci a
guvernului”. Astfel cineva poate esprima din când în când idei
insinuante, pot zice că fără răspundere, pe când guvernul din contra
trebuie să cumpănească fiecare cuvânt pe care-l spune în asemenea
împrejurări.

În procederea lui, guvernul e condus de acest simțământ al
responsabilității. Guvernul crede de a sa datorie – chiar dacă nu admite
că d. deputat cutare sau altul e interpretul opiniei publice – să
urmărească cu atenție toate simptomele, și această datorie guvernul au
îndeplinit – o pân – acuma și va îndeplini-o și-n viitor. El va hotărâ
actele sale precum o vor cere interesele monarhiei și ale țării.
Guvernul poate rămâne în tăcere când vede că pașii lui într-o direcție
sau în alta, făcute cu cea mai mare bună credință, se taxează a priori
de trădare a țării: de o parte, când ia o direcție, de alta, când ia
altă direcție. Acest cuvânt (trădare) trebuie aplicat cu mare pază,
tocmai pentru că e un cuvânt greu și pentru că nu se poate aplica nici
unei greșeli când ea s-a comis bona fide; cu atât mai puțin se poate
aplica anticipat și fără să se știe ce se va face. Vom urmări cu atenție
opinia publică și dezvoltarea întâmplărilor. Credincioși direcției
ce-am însemnat-o, vom urmări ținta relevată cu mijloacele ce le vor cere
împrejurările. Dacă unui guvern care are responsabilitatea cruță cât
poate sângele și banii nației nu merită imputări, ba chiar numai un
asemenea guvern merită ca în anume cazuri țara să nu economisească nici
bani, nici sânge.

La mai multe observări ale deputatului Helfy ministrul prezident au mai răspuns:

Numai asupra unui punct sunt silit să revin. D. deputat a zis: Dacă,
ministrul nu mai răspunde, va fi mai bine să-l numim dictator și să
trimeată parlamentul acasă. Să mă iertați, dar nu pot împărtăși această
opinie și mă refer tocmai la cele ce-am auzit aici despre modul cu care
pretutindene unde lucrurile se interpretează corect sunt privite
evenimentele în Anglia, după lungi dezbateri. Ele sunt privite astfel:
nu s-au luat nici o hotărâre care să conține vro instrucție. Helfy
(întrerupând ): Nici noi nu voim asta.

Ministrul – prezident. Ba să mă iertați, ați binevoit a zice: dacă
Adunarea nu mai poate da instrucții guvernului, e mai bine să numim pe
ministru – prezident dictator și să se dizolve parlamentul. Eu zic:
guvernul englez n-au căpătat nici o instrucție și totuși toată lumea
pricepe că prin voturile date acolo, guvernul au căpătat deplina
libertate de acțiune pentru a-și realiza politica lui. E numai un drum
în această privire, și de aceea înrâurirea Camerei nu-i o iluzie; –
acest drum este: dacă nu exista încrederea că guvernul va dirige
politica esterioară conform cu interesele țării și dacă la dezbaterea
după o interpelație guvernul rămâne în minoritate, el face loc aceluia
în care Adunarea are încredere. Dar și noului guvern îi va fi permis de
a-și realiza liber și fără instrucții politica sa, căci politica
esterioară nu se poate conduce cu instrucții parlamentare. Acesta-i uzul
constituțional, precum se interpretează pretutindenea unde
constituționalismul e privit de un espedient practic. Vă voi spune și de
ce-am răspuns d-lui deputat. Am răspuns fiindcă știu că pentru Ungaria
nu va fi o mângâiere dacă istoria va scrie « a lui Tisza a fost
cabinetul care au ruinat Ungaria ». Tocmai pentru că simt aceasta am
voit – deși mă razim pe providență și sper că va succede silințelor
noastre patriotice – să mântuim patria de pericolele posibile – am voit
pentru ca în vacanțe să pot lucra fără piedeci, să fac să se manifeste
parlamentul înainte de împrăștierea lui și să văd dacă mai există atâta
încredere în acest guvern pentru a putea conduce mai departe afacerile
în împrejurările grele de astăzi sau, dacă nu mai există această
încredere, guvernul să facă loc altuia.

Parlamentul cu mare majoritate au luat act de acest răspuns.

Din aceasta vedem că d. Tisza a cerut un vot de încredere pentru
politica sa esterioară și a obținut acest vot. Politica sa esterioară
însă este: să nu sufere a se întări sau a se forma state la marginea
Dunării cari ar avea simpatii pentru slavii sau pentru românii din
Ungaria, iar această politică d-sa va realiza-o cu mijloace potrivite cu
împrejurările, va să zică cu arma. Sapienti sat.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 233

Mihai-Eminescu.Ro