Locuri de muncă români uk
Imaginea războinicului viking pare bătută în cuie: bărbos, neînfricat, cu un coif de fier împodobit cu două coarne uriașe. O întâlnești peste tot, de la benzile desenate cu Hägar cel Teribil la fanii echipei Minnesota Vikings și până la marile producții de la Hollywood.
Doar că această imagine nu are acoperire istorică. Arheologia este limpede: vikingii nu au purtat coifuri cu coarne. Dacă intri în muzeele de istorie din Scandinavia, observi ceva esențial. Niciun coif descoperit în morminte vikinge nu are coarne.
Dimpotrivă, singurul coif viking aproape intact, găsit la Gjermundbu, în Norvegia, arată ca o cască funcțională, concepută pentru protecție. Are o piesă metalică în formă de „ochelari” care apără ochii și nasul, iar partea superioară este simplă, netedă. Fără podoabe. Fără excese.
Explicația e practică. În lupta corp la corp, coarnele ar fi fost o slăbiciune fatală. O sabie sau un topor s-ar putea agăța de ele, smulgând casca de pe cap sau, mai grav, forțând gâtul sub presiunea loviturii.
Vikingii își optimizau echipamentul pentru eficiență și supraviețuire, nu pentru efecte de scenă. Cum s-a născut, atunci, mitul? Nu în Evul Mediu, ci în Germania secolului al XIX-lea.
În 1876, pentru ciclul de opere Inelul Nibelungilor al lui Richard Wagner, designerul de costume Carl Emil Doepler a decis că eroii nordici trebuie să pară mai impunători, mai „barbari”. A adăugat coarne pe coifuri, iar imaginea a prins rădăcini în cultura populară.
Era epoca romantismului național, când artiști suedezi și germani căutau să glorifice trecutul nordic. Coarnele păreau un simbol potrivit al forței brute și al legăturii cu natura, chiar dacă nu aveau suport istoric. Există, totuși, o sursă mai veche pentru această idee.
În Danemarca au fost descoperite coifuri cu coarne datate din Epoca Bronzului, precum cele de la Veksø. Au aproximativ 3.000 de ani, mult înainte de perioada vikingă (793–1066 d.Hr.). Indiciile arată că erau obiecte ritualice, nu piese de luptă.
Așa se face că vikingul cu coarne aparține, de fapt, secolului al XIX-lea și nevoilor teatrale ale operei, nu câmpului de bătălie nordic. Data viitoare când îl vezi pe ecran, știi ce privești: o invenție spectaculoasă, nu o realitate arheologică.
Ți-a plăcut articolul? Dă-l mai departe!
