Joburi români londra
Războiul dus de SUA în Iran a adus Rusiei un câștig financiar neașteptat și a sporit marja de manevră a Kremlinului, inclusiv în Cuba și pe frontul din Ucraina, însă vulnerabilitățile fundamentale ale Rusiei persistă, potrivit unei analize publicate de Institutul Regal de Afaceri Internaționale de la Londra, cunoscut drept Chatham House.
”Rusia este adesea portretizată ca un urs masiv. Dar, în practică, seamănă adesea cu un prădător mai calculat – răbdător, adaptabil și înclinat să atace atunci când raportul cost-beneficiu se întoarce decisiv în favoarea sa. Aceste instincte sunt clar vizibile în comportamentul Moscovei de la izbucnirea războiului din Iran. În loc să se angajeze decisiv sau să rămână distantă, Rusia și-a calibrat implicarea pentru a obține avantaje, limitându-și în același timp expunerea, conștientă de riscurile de a împinge prea mult limitele în relația cu Washingtonul”, se arată în analiza citată.
Principalele concluzii ale Chatham House:
- În cultura strategică rusă, există mereu o dilemă: cum să combini rezistența pe termen lung cu oportunismul. Această calibrare s-a văzut în ultimii ani în relația Rusiei cu mullahii din Iran. Moscova a oferit sprijin diplomatic susținut, a extins cooperarea militar-tehnică și a aprofundat coordonarea economică între cele două sisteme supuse sancționilor internaționale. Un parteneriat strategic, alături de colaborarea în sectoarele energiei nucleare și al industriei de apărare, reflectă o convergență de interese modelată de opoziția față de presiunea occidentală.
- Acest sprijin a fost limitat în mod deliberat, pentru că nu a existat un angajament de apărare reciprocă. Acest lucru a permis Rusiei să evite implicarea militară directă în confruntarea Iranului cu Israelul și SUA.
- Nu este vorba de ezitare, ci de o intenție. Teheranul este valoros pentru Moscova ca partener care complică strategia occidentală și consolidează o axă rezistentă la sancțiuni. Însă Rusia nu este dispusă să își asume riscuri nelimitate în numele Iranului. Obiectivul președintelui Vladimir Putin este să rămână suficient de aproape pentru a modela rezultatele războiului, dar suficient de distant pentru a păstra libertatea de acțiune.
- Pe măsură ce atacurile dintre Israel și Iran s-au intensificat, Moscova a emis condamnări publice și a intensificat relațiile diplomatice cu Teheranul. Și probabil au avut loc unele forme discrete de sprijin, inclusiv schimburi de informații. Însă nu au fost desfășurate forțe rusești suplimentare, nu a fost activată nicio apărare aeriană în numele Iranului și nu s-a făcut nicio încercare directă de a bloca operațiunile israeliene sau americane.
- Între timp, Rusia a menținut canale de deconflict cu Israelul și o postură limitată în Siria, protejându-și activele. Rezultatul este o aliniere vizibilă fără expunere operațională – suficientă pentru a-și păstra influența la Teheran, dar nu suficientă pentru a deveni un beligerant.
- Întrucât președintele Donald Trump a intensificat presiunile asupra Cubei în acest an, Rusia a trimis transporturi de petrol ca „ajutor umanitar” și a oferit sprijin politic regimului.
- Astfel de măsuri pot fi implementate cu costuri relativ mici. Spre deosebire de angajamentele sovietice, sprijinul rusesc actual pentru Cuba este limitat, reversibil și simbolic. Livrările recente de petrol rusesc sunt modeste și intermitente.
- Acțiunile Rusiei nu modifică cu adevărat echilibrul puterii regionale. Dar introduc fricțiuni în mediul strategic al SUA și dau un semnal: competiția geopolitică nu poate fi niciodată limitată geografic și Moscova are opțiuni dincolo de spațiul său apropiat.
- Din perspectiva SUA, comportamentul Rusiei din ultimele săptămâni pare oportunist, dacă nu chiar deliberat provocator. Moscova a combinat sprijinul diplomatic pentru Teheran cu fluxuri continue de petrol către Cuba, beneficiind în același timp de cererea de pe piețele energetice globale. Acest lucru subminează premisa că Rusia poate fi izolată eficient. Și întărește pretenția Moscovei de relevanță în mai multe teatre de operațiuni.
- Rusia beneficiază de faptul că SUA pare suprasolicitată: Washingtonul continuă să sprijine efortul de război al Ucrainei, deși într-o măsură semnificativ mai mică de la revenirea la putere a lui Donald Trump; a preluat inițiativa în Orientul Mijlociu; își menține angajamentele în regiunea Indo-Pacifică.
- Abordarea Rusiei a fost de a acționa selectiv în cadrul fiecărui teatru de operațiuni, fără a declanșa o confruntare directă. Obiectivul nu este de a confrunta SUA peste tot, ci de a demonstra că Rusia nu poate fi exclusă nicăieri. Efectul este cumulativ: fiecare acțiune calibrată consolidează o imagine a rezistenței și caracterului indispensabil al Rusiei, față de care Moscova știe că Trump nu poate rămâne insensibil.
- Ultimele săptămâni de conflict din Orientul Mijlociu au întărit influența Moscovei, pentru că au crescut cererea de țiței rusesc în rândul cumpărătorilor dispuși să opereze în limitele sau în afara sancțiunilor. Diferențialul de preț s-a redus sau a dispărut, deci Rusia a vândut la prețuri mari. Acest lucru s-a tradus în venituri mai mari din export pentru Moscova și într-o îmbunătățire pe termen scurt a poziției fiscale a Rusiei.
- Totuși, aceste câștiguri nu ar trebui supraestimate: fundamentele economice rămân constrânse de factori structurali. Rusia este încă afectată de accesul limitat la tehnologie, de deficitul de forță de muncă și de presiunile fiscale continue legate de războiul din Ucraina. Creșterea economică a încetinit, iar guvernul continuă să reducă cheltuielile neprioritare. Reducerile planificate ale cheltuielilor civile și administrative vor fi probabil implementate, pentru a păstra spațiul fiscal pentru apărare și sectoarele strategice.
- Prin urmare, criza din Orientul Mijlociu a oferit un avantaj tactic, mai degrabă decât o transformare strategică. Aceasta a sporit marja de manevră a Rusiei, dar nu a rezolvat vulnerabilitățile din economie.
- Aceste dinamici converg în cele din urmă spre războiul din Ucraina. Sub Donald Trump, politica SUA a pus un accent mai mare pe rezultatele tranzacționale și pe efectul de levier. În acest context, capacitatea Rusiei de a demonstra rezistență în fața sancțiunilor, de a-și menține influența pe piețele energetice și de a-și proiecta o amploare strategică îi consolidează poziția relativă.
- Deciziile recente ale SUA de a relaxa anumite restricții asupra fluxurilor energetice rusești au ca scop principal stabilizarea piețelor globale pe fondul perturbărilor cauzate de război. Acestea nu sunt menite să fie un sprijin pentru președintele Putin. Cu toate acestea, după atenuarea presiunilor asupra celei mai importante surse flux de venituri, rezistența economică a Rusiei crește, odată cu posibilitatea de a rezista.
- Ucraina, în schimb, riscă să devină mai puțin ca un partener strategic al SUA și mai mult ca o povară pe termen lung. Cu cât crizele externe mai lungi mențin prețuri ridicate la energie și distrag atenția politică, cu atât Moscova devine mai credibilă.
- Efectul nu este neapărat o inversare a angajamentelor SUA, ci o schimbare de orientare. Dacă Washingtonul trece de la încercarea de a slăbi Rusia la o politică de înțelegeri, presiunea maximă va cădea din ce în ce mai mult asupra Kievului pentru a accepta un compromis. În acest sens, câștigurile Rusiei în Orientul Mijlociu nu sunt străine de războiul din Ucraina; ele contribuie direct la situația diplomatică și strategică.
- Abordarea Rusiei față de războiul din Orientul Mijlociu este cel mai bine înțeleasă ca o implicare selectivă structurată pe trei niveluri: spectator, beneficiar și jucător. Evitând implicarea totală și intervenind doar acolo unde beneficiile justifică riscurile, Moscova s-a poziționat pentru a obține avantaje maxime fără a-și asuma costuri proporționale.
T. S.
