Locuri de muncă români uk
ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!
Măsurile discriminatorii în lume înainte de 1945
În ultimul timp, este dată adesea de exemplu România pentru
legislația discriminatorie și antisemită de dinainte și din timpul
Războiului Mondial petrecut între anii 1939-1945 și pentru marile sale
personalități implicate în susținerea unor astfel de idei. Ba, românii
sunt blamați și pentru ideile lor despre eugenie. Dar pentru o apreciere
veridică a situației de atunci, a eventualei „unicități” și
„originalități” a României în materie de discriminare, este nevoie de o
privire comparativă.
Germania nazistă, țările și regiunile ocupate de Germania, precum și
cele aliate, inclusiv majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est
(Italia, Ungaria, Slovacia România), au adoptat legi antisemite (de
exemplu, Legile de la Nürnberg, din 1935, în Germania) sau au
implementat măsuri discriminatorii. Germania nazistă a fost principalul
exponent al legislației rasiale antisemite. Legile de la Nürnberg au
revocat cetățenia evreilor germani, au interzis căsătoriile și relațiile
sexuale între evrei și cetățeni „cu sânge german”, excluzându-i
sistematic pe evrei din viața publică și economică.
După semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), Ungaria a
intrat într-o perioadă totalitară, marcată de revizionism și a adoptat o
politică internă ultraconservatoare, condusă de „amiralul” și
„regentul” Miklós Horthy. O politică dictatorială de extrema stângă
fusese aplicată în Ungaria și în timpul lui Kun Béla (1919), când fusese
proclamată „republica sovietică”, oprită să se manifeste de către
România. Din 1920, regimul revizionist ungar a inclus măsuri
discriminatorii, îndreptate în special împotriva populației evreiești și
a minorităților politice, pe fondul unui naționalism exacerbat.
Măsurile discriminatorii și politice de după 1920 au vizat prigoana
evreilor. Ungaria a adoptat legi care micșorau accesul evreilor în
diverse domenii: au fost introduse cote (numerus clausus) care
limitau participarea evreilor la universități și profesii liberale la un
procentaj de 20%, care pe parcurs a fost drastic redus. Statul ungar a
urmărit o politică de asimilare a minorităților rămase (români, slovaci,
germani), statisticile din perioada 1920-1930 arătând o scădere
nefirească a numărului de persoane care și-au declarat o altă etnie
decât cea maghiară, în ciuda faptului că statistici anterioare indicau o
prezență mai mare a acestora. Autoritățile au impus un control strict
asupra organizațiilor de stânga, a sindicatelor și a oricărei forme de
opoziție care ar fi putut pune în pericol regimul horthyst, definit prin
xenofobie și șovinism. Prin intermediul reformelor agrare și a
politicii de cadre, statul a favorizat clasa de mijloc maghiară și
elitele, marginalizând grupuri considerate „neloiale” statului ungar.
Aceste măsuri au fost fundamentate pe o ideologie revizionistă, care
considera Trianonul o „nedreptate istorică”, încercând astfel să
consolideze unitatea națională prin excluderea sau asimilarea forțată a
celor considerați străini de națiunea maghiară. Ulterior, începând cu
anul 1938, Ungaria a adoptat alte legi antisemite, similare celor de la
Nürnberg, care limitau drastic cota de evrei în profesiile liberale,
comerț și administrație, culminând cu discriminarea severă și
deportările spre lagărele de exterminare naziste în timpul războiului.
Holocaustul din Ungaria a reprezentat exterminarea rapidă și sistematică
a peste 550 000 de evrei maghiari, majoritatea deportați la Auschwitz
în primăvara-vara anului 1944, după ocuparea țării de către Germania
nazistă. Deportările au fost realizate cu sprijinul activ al
autorităților și jandarmeriei maghiare. De pe teritoriul jumătății din
Transilvania, smulse de la România în 1940, au fost deportați și
exterminați circa 120 000 de evrei. Pe acest teritoriu, în câteva
rânduri, grupuri de evrei și români au fost uciși și înmormântați în
cimitire comune. Lozinca față de românii din Transilvania între
1940-1944 a fost: „Fără cruțare!” (Nincs kegyelem!).
Italia fascistă a adoptat, sub influența Germaniei, începând cu anul
1938, „Manifestul Rasei” și ulterior legi care interziceau evreilor
căsătorii mixte, participarea la viața politică, militară și
interzicerea deținerii de proprietăți mari. Alte state satelit sau
aliate: Slovacia, Croația și Bulgaria au adoptat de asemenea legislații
discriminatorii proprii sau importate, urmând politicile Axei, care au
dus la segregarea și persecutarea populației evreiești și a altor
minorități.
La finele perioadei interbelice, anumite guverne de extremă dreaptă
au adoptat și în România o legislație discriminatorie. Guvernul
Goga-Cuza (la începutul anului 1938) a inițiat măsuri de restrângere a
drepturilor minorităților. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
legislația a impus muncă obligatorie pentru evrei, excluderea lor din
viața economică și confiscarea bunurilor, inclusiv în teritoriile
administrate. În ianuarie 1938, guvernul a inițiat o politică de
revizuire a cetățeniei evreilor din România, soldată cu retragerea
cetățeniei pentru 200 000 – 300 000 de evrei (cam o treime in populația
evreiască de atunci). Sub guvernele Ion Gigurtu și Ion Antonescu, au
fost impuse legi care interziceau căsătoriile mixte, confiscau
proprietăți, limitau accesul la educație, medicină, avocatură și obligau
la muncă forțată. „Românizarea” (1940-1944) a însemnat un proces de
expropriere masivă a bunurilor și afacerilor evreiești, trecute în
proprietatea statului român. „Statutul Evreilor” (august 1940) a definit
juridic evreii pe criterii rasiale, nu religioase, separându-i de
restul populației. Aceste politici au creat cadrul legal pentru
persecuția activă, deportările în Transnistria și Holocaustul în
România, în timpul căruia au pierit sute de mii de evrei. Aceeași
politică discriminatorie a fost dusă și contra romilor, deportați cu
miile în Transnistria. Totuși, legionarii (principala grupare de tip
fascist din România) nu a obținut niciodată în alegeri mai mult de 15,6%
din voturi, fapt care arată că nici măcar un român din șase nu era de
partea acestei organizații.
Franța de la Vichy (1940-1944), condusă de mareșalul Philippe Pétain,
a adoptat o serie de legi discriminatorii, antisemite și xenofobe,
parte a ideologiei sale numite „Revoluția Națională” și a colaborat
activ cu Germania nazistă. Principalele direcții și legi discriminatorii
și antisemite au vizat „Statutul Evreilor” (octombrie 1940). Prima lege
majoră care îi definea pe evrei pe criterii rasiale (nu religioase) și
îi excludea din funcțiile publice, armată, învățământ, presă și cinema a
fost dată în 1940. Au mai fost adoptate legi pentru exproprierea și
confiscarea bunurilor și întreprinderilor deținute de evrei, trecându-le
în mâini „ariene”. Legile anti-evreiești din 1941 au înăsprit
restricțiile, interzicând practic evreilor orice profesie liberală sau
comercială și obligându-i să se înregistreze. Regimul de la Vichy a fost
direct responsabil pentru arestarea și deportarea a aproximativ 76 000
de evrei din Franța, dintre care 80% au fost arestați de forțele
franceze, inclusiv de „miliția franceză”. S-au creat lagăre de
prizonieri pe teritoriul francez, unde condițiile erau inumane. Au fost
și legi îndreptate împotriva refugiaților străini, a comuniștilor, a
republicanilor spanioli și a romilor. Între 70 000 și 90 000 de persoane
au fost deportate din motive politice. Aceste măsuri au transformat
statul francez, dintr-o republică democratică, într-un organism
autoritar și complice la Holocaust, acțiunile fiind adesea inițiate de
guvernul de la Vichy, nu doar impuse de regimul hitlerist.
În Spania, regimul dictatorial al lui Francisco Franco (1939-1975) a
fost caracterizat prin măsuri discriminatorii profunde, care au vizat
diverse grupuri sociale, politice și etnice, impunând o ideologie
național-catolică strictă. Femeile se aflau sub o tutelă severă, fiind
discriminate prin lege. Acestea aveau nevoie de permisiunea soțului
pentru a lucra, a călători sau a deține proprietăți. Rolul lor era
limitat la cel de mamă și soție, în conformitate cu o ideologie
patriarhală. Orice formă de opoziție a fost interzisă, ducând la
încarcerarea, exilarea sau execuția a mii de republicani, socialiști,
comuniști și anarhiști. Utilizarea limbilor catalană, bască și galiciană
a fost interzisă în spațiul public, educație și administrație,
promovându-se o omogenizare culturală forțată sub ideea „o singură
Spanie”. Catolicismul era singura religie admisă oficial, minoritățile
religioase (protestanți, evrei) fiind marginalizate sau persecutate. În
timpul dictaturii, a existat un fenomen sistematic de răpire a copiilor
născuți de mame republicane sau din familii defavorizate, aceștia fiind
dați spre adopție unor familii fidele regimului, adesea prin intermediul
unor instituții religioase. Au fost și restricții severe asupra
contracepției. Aceste măsuri au creat o societate bazată pe frică și
conformism, cunoscută sub numele de franchism sociologic.
Practic, nicio țară implicată în Al Doilea Război Mondial nu a reușit
niciuna să păstreze o linie cu-adevărat democratică. Totuși, state
precum Marea Britanie, S.U.A., Elveția și țările scandinave (Suedia,
Norvegia, Danemarca, Finlanda) nu au adoptat legi antisemite oficiale de
tip rasial, asemănătoare cu cele din Germania sau aliații săi. Aceste
țări și-au menținut, în general, cadrul legal de egalitate a
cetățenilor, deși au existat forme de discriminare socială sau
restricții la imigrație în anumite cazuri. Cele mai grave au fost legile
eugenice. Germania nazistă a implementat cele mai drastice politici de
eugenie, cunoscute sub numele de „igienă rasială”. Acestea au inclus
sterilizarea forțată a persoanelor cu boli ereditare, dizabilități sau
„nedorite” social, culminând cu Holocaustul. Dar nici statele pretinse
democratice nu s-au dat înapoi de la asemenea măsuri. Astfel, Statele
Unite ale Americii au fost printre primele care au adoptat legi de
sterilizare forțată la începutul secolului al XX-lea (începând cu statul
Indiana, în 1907). Aceste legi vizau adesea persoanele din instituții
psihiatrice, criminalii sau indivizii considerași „deficienți mintal”.
Țările nordice (Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda), care se lăudau
cu democrația lor avansată, au adoptat legi de sterilizare eugenică în
anii 1930, care au rămas în vigoare, în unele cazuri, până prin anii
1970, vizând îmbunătățirea calității genetice a populației. Legi sau
politici eugenice (sub diverse forme, inclusiv restricții la căsătorie)
au fost discutate sau implementate, într-o măsură mai mică, în țări
precum Canada, Elveția și unele state din America Latină. În România, nu
s-au adoptat legi eugenice. După ororile celui de-Al Doilea Război
Mondial, eugenia a căzut în dizgrație, fiind recunoscută ca o
pseudo-știință care încălca drepturile omului. Până la Al Doilea Război
Mondial și înainte de demascarea eugeniei drept practică
pseudo-științifică, mulți savanți autentici au fost înșelați de
propaganda făcută în favoarea acestei metode și au crezut sincer că
„amestecul raselor” dăuna grav sănătății grupului.
Finlanda, în perioada anterioară anului 1944 și în special în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, a adoptat o poziție complexă, fiind o
democrație parlamentară care a luptat alături de Germania nazistă
împotriva URSS, dar a refuzat în mare măsură să aplice politicile
antisemite radicale cerute de Berlin. Germania a făcut presiuni
constante asupra Finlandei pentru a introduce legislație antievreiască
similară cu cea din alte țări ocupate sau satelite, dar conducerea
finlandeză s-a opus. Totuși, pe parcursul Războiului de Continuare
(1941-1944), în zonele din Carelia ocupate de finlandezi, populația de
origine rusă a fost supusă unor măsuri de restricție, inclusiv
internarea în lagăre, din motive de securitate militară. În același
timp, Finlanda a aplicat prin lege metode de eugenie, adică de
„îmbunătățire” biologică a „rasei”.
În perioada anterioară anului 1944, în special spre sfârșitul anilor
1930 și începutul anilor 1940, Bulgaria a adoptat o serie de măsuri
discriminatorii, influențată de alianța cu Puterile Axei. Acestea au
vizat în special populația evreiască (puțină, totuși, ca număr). Astfel,
în decembrie 1940, Bulgaria a adoptat „Legea pentru apărarea națiunii”,
prin care s-au limitat drastic drepturile evreilor. Restricțiile
sociale și economice includeau obligativitatea purtării stelei galbene,
interdicția căsătoriilor mixte între evrei și etnici bulgari, precum și
confiscarea averilor și restricționarea accesului la anumite profesii.
Au existat și tensiuni și politici de asimilare sau control asupra
minorităților, mai ales a turcilor, pe parcursul primei jumătăți a
secolului al XX-lea, în special în contextul schimbărilor teritoriale.
După Primul Război Mondial și ulterior, au avut loc schimburi de
populație, inclusiv tratate cu România (precum cel de la Craiova din
1940), care au dus la strămutări forțate sau organizate ale
minorităților etnice. Aceste politici au făcut parte dintr-un context
mai larg de naționalism și presiuni exercitate de Germania nazistă
asupra statelor din Europa de Est, deși s-a consemnat și o rezistență a
unor segmente din societatea bulgară față de deportarea finală a
evreilor din „vechiul regat” Bulgaria.
În perioada 1918-1941 și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
Iugoslavia a fost marcată de tensiuni etnice și măsuri discriminatori.
Discriminarea etnică în Regatul Iugoslaviei (1918-1941) a fost dominată
de ideea unui stat unitar iugoslav care, în realitate, a promovat
hegemonia sârbă, marginalizând croații, slovenii, bosniacii, macedonenii
și albanezii. Aceasta a inclus măsuri administrative de centralizare și
limitare a autonomiei locale. Regimul fascist croat Ustașa a
implementat înainte de 1944 măsuri discriminatorii extreme și de genocid
împotriva sârbilor, evreilor, romilor și a oponenților politici.
Forțele Axei și aliații lor locali (Ustașa și alte miliții) au recrutat
forțat populația și au aplicat măsuri discriminatorii. Limba
sârbo-croată a fost impusă ca limbă oficială, limitând utilizarea
limbilor minorităților în administrație și educație. Aceste măsuri au
contribuit la tensiunile care au explodat în timpul conflictelor din Al
Doilea Război Mondial.
În perioada anterioară anului 1944, Portugalia se afla sub regimul
autoritar numit „Statul Nou”, condus de António de Oliveira Salazar (din
1933). Deși Portugalia a fost neutră în război și nu a adoptat
legislația rasială nazistă de exterminare, regimul a implementat măsuri
discriminatorii și de control bazate pe ideologia naționalistă,
conservatoare și colonialistă. Cea mai gravă formă de discriminare a
fost sistemul legal din coloniile portugheze (Angola, Mozambic,
Guineea-Bissau, etc.): populația locală era clasificată ca „indigeni”,
spre deosebire de europeni și un număr mic de „asimilați”; „indigenii”
erau supuși muncii forțate, impozitelor speciale și nu aveau drepturi
civile depline, fiind guvernați de o legislație diferită de cea a
cetățenilor portughezi. Regimul Salazar a instituit o cenzură strictă și
a utilizat poliția politică pentru a suprima opoziția. Măsurile erau
îndreptate împotriva comuniștilor, sindicaliștilor și liberalilor,
limitând libertatea de exprimare și asociere. Constituția din 1933
promova o viziune conservatoare, susținând că locul femeii este în
cămin. Deși femeile aveau drepturi formale, accesul lor la anumite
funcții publice și libertatea socială erau restricționate prin norme
culturale și juridice (de exemplu, inegalitatea în cadrul familiei).
Romii au fost adesea marginalizați și supuși unor măsuri administrative
de control și supraveghere, fiind priviți cu suspiciune de autoritățile
locale și centrale. Regimul a urmărit o politică de „ordine și
disciplină”, care a dus la o societate stratificată, unde drepturile
erau condiționate de loialitatea politică și, în colonii, de rasă.
Nu există vreo țară europeană în epoca interbelică și în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial în care să nu se fi luat măsuri
discriminatorii împotriva minorităților (etnice, religioase, sexuale
etc.), mai ales împotriva evreilor. De asemenea, nu există nicio țară în
care o parte a intelectualității să nu se fi raliat acestor măsuri,
adesea doar la nivel declarativ. Ar fi simplu să selectez și să enumăr
aici numele acestor oameni – unii eminenți scriitori, eseiști, savanți –
dar cui ar folosi? Orientarea lor ne pare azi și este odioasă și
condamnabilă, dar creațiile lor valoroase se situează dincolo de aceste
conjuncturi. Ceea ce spun nu are deloc scop de scuză, ci are sens de
constatare. Prezentarea intelectualilor români cu scrieri antisemite în
cadru exclusiv românesc nu are nicio relevanță și dă impresia unicității
negative a românilor. De asemenea, când se analizează intensitatea
discriminării, trebuie să se țină seama și de proporția minorităților în
totalul populației și de numărul unei anumite minorități. Nu este
totuna să se ia măsuri contra a 4% sau contra a 0,5% din întreaga
populație; de asemenea, nu este totuna ca numărul unei minorități
dintr-o țară să fie 800 000, iar în alta 50 000, la valori numerice
comparabile ale populațiilor totale. Totuși, până la urmă discriminarea
rămâne discriminare oriunde și oricum s-ar manifesta, dar nu oricând.
Timpurile diferite au condus la forme de discriminare diferite. De
asemenea, de legislațiile care au introdus și prevăzut discriminarea
sunt de vină elitele unor epoci și locuri, dar nu popoarele respective
și nici măcar intelectualii fără putere de decizie (sau fără decizii
luate și aplicate de ei), care s-au lăsat amăgiți. Noi, contemporanii,
nu trebuie să fim inchizitori și cenzori cu morții – care nu se mai pot
apăra – ci cu viii care încalcă legislația în vigoare.
Războiul cu
istoria și cu cei morți este o formă perversă de distragere a atenției
de la problemele stringente actuale și de creare a unor sentimente de
ură față de anumite grupuri din societate, de învrăjbire a spiritelor.
Ioan Aurel Pop
