Costul vieții uk
S-a
tot scris prin cărțile de Istorie că aliatul german, cel impus de
evoluția ostilităților, a considerat România o simplă sursă de
materii prime pentru mașina industrială implicată în război. Nu
s-ar fi dorit dezvoltarea partenerului care era jefuit prin orice
mijloace. Era și normal din moment ce se aplica o gândire rasistă
și poporul din spațiul carpatic nu era prea bine văzut de cei care
au ajuns la putere în ianuarie 1933. Cei ce se considerau superiori
aveau tot felul de idei fanteziste despre economie și toate
celelalte domenii, contactul cu realitatea fiind pierdut pe măsură
ce puterea le lua mințile.
Datele
statistice ale statului român consemnau că în 1931 au fost găsite
pe piața germană 69.922
t
de produse din fier pentru punerea în mișcare a economiei ce se
afla în perioada de recesiune. Era o epocă de mari dificultăți
economice pentru ambele state și atât s-a putut oferi și cumpăra
timp de 365 de zile. Datele statistice ale autorităților nu
precizează exact ce anume forma cantitatea totală.
Ar
fi fost normal ca livrările să fi fost deosebit de scăzute în
vreme de conflict mondial și Berlinul doar să extragă țiței
pentru mașina de război ce speria lumea. Istoricul Andreas Hillgruber a publicat date parțiale din anuarele statistice germane
și ar fi fost normal să fie cantități deosebit de reduse în
raport cu cele de dinainte de venirea lui Hitler la putere.
Realitatea a demonstrat că istoricii români au perpetuat ideile
dragi comuniștilor și Al Treilea Reich a trimis metal care să
acopere consumul statului aliat. Au sosit în 1942, de exemplu,
97.000
t
de produse semifinite din fier.
Un
singur exemplu nu este suficient pentru a demonstra valabilitatea
unei teorii științifice. Teoria clasică despre lipsa de
aprovizionare este spulberată în momentul în care se poate afla că
au mai sosit și 36.000 t de bare de fier, ideale pentru prelucrat în
industrie pentru obținerea de mașini sau armament. Se adăugau
58.000
t
de țevi de oțel, utile în transportul lichidelor și gazelor la
distanță. Chiar dacă exista capacitatea industrială ridicată de
Nicolae
Malaxa pentru livrarea de țevi, cererea internă era deosebit de
mare. Foamea de metal nu putea fi ostoită din producția internă și
nici măcar livrările din perioada internă n-au acoperit dorința
locuitorilor și a patronilor de a realiza obiecte și construcții
cât mai durabile.
N-a
existat vreo urmă de interes pentru o slabă dezvoltare a
partenerului din Carpați și renunțarea la metal era deosebit de
gravă în epoca în care nu se găsea suficientă materie primă
pentru realizarea de armament și militarii germani s-au descurcat pe
front cu ceea ce capturau de la inamic. O altă soluție a constat în
modificarea unor guri de foc pentru o îmbunătățire a calității
tirului.
Totuși,
există foarte mulți cercetători conservatori și care vor
considera că numai exemplul din anul 1942 nu este suficient pentru a
se susține teza conform căreia partenerul german livra mărfuri ce
puteau fi prelucrate în mod superior în economia românească.
Trebuie întotdeauna să fie oferite date care să elimine
concepțiile arhaice.
Germania se afla în anul 1943 sub presiunea a
trei mari puteri industriale și bombardierele inamice loveau fabrici
și orașe cu dispozitive explozive din ce în ce mai puternice. Era
o uriașă nevoie de tunuri antiaeriene și de proiectile cât mai
devastatoare prin schije sau lovitură directă. Muniția era
solicitată pe toate fronturile și fabricile nu mai făcea față
cererilor. Berlinul a găsit însă 129.000
t
de țevi, bare și produse semifinite pe care să le ofere părții
române. Au fost mai multe decât materialele trimise în anii 1937
și 1938, cei mai buni pentru economia românească de dinainte de
începerea ostilităților.
Bombardamentele
aliate și Armata Roșie au realizat o eliminare a produselor din
metal și apoi a fost ușor să se scrie că nu s-a făcut ceva
deosebit în anii de război.
Foto
sus: Fabrică germană în timpul de-al Doilea Război Mondial (©
Jakob Faes / Wikimedia
Commons)
Mai multe pentru tine…
