Camelia Suruianu: Paul Sterian – hagiografia transfigurată în poezie: Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare. 14 septembrie 1984 – 42 de ani de la trecerea la Domnul

Dintre
volumele poetice ale lui Paul
Sterian cel mai reprezentativ text scris în spiritul Mișcării Rugul
Aprins considerăm a fi Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare,
compoziție unică în literatura română prin versificarea celor XXXI de cânturi
ale vieții unui Sfânt.

Cuvântul
de lămurire adăugat de scriitor odată cu publicarea volumului,
în anul 1944, fixează locul poemului în literatură, dar și sursele utilizate.
Iată ce notează autorul: „Lucrarea de față s-a întocmit în credința că nu
există izvor de inspirație mai bogat decât tezaurul bisericii creștine. […] Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mareface parte dintr-o serie de lucrări de versuri, teatru, romane, rezultate din
acest nesfârșit tezaur. (Amintim drept exemplu doar câteva dintre acestea: Cei
șapte coconi din Efes, Varlaam și Ioasaf, Alexie omul lui Dumnezeu, Doctorii
fără de arginți.) În lucrarea
de față am folosit nu numai Viețile Sfinților, ci uneori și
texte din Sfinții Părinți. Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul și alții, care
ne destăinuesc subtilitățile gândirii creștine în multe dintre aceste versuri.
De asemenea, Mântuirea păcătoșilor a fost îndeaproape urmărită în pasajele
privitoare la muncile iadului.”

Pentru ca scrierea să se bucure
de atractivitate, autorul recurge la relatarea vieții Sfântului Paisie cel Mare sub forma unei
narațiuni. Poetul nu se limitează la biografia acestuia, ci înglobează în firul
epic și câteva aspecte din viața Sfinților Părinți, astfel încât obține o
însumare a celor mai importante experiențe duhovnicești, pe care le regăsim și
în scrierile hagiografice. Am putea spune că Paul Sterian procedează asemenea
unui făuritor de epistole, care preia din Filocalii o serie de învățături pe
care le ansamblează în funcție de propria sa viziune. El grupează secvențele
epice și le succede în funcție de cele trei trepte fundamentale, pe care creștinismul
ni le propune pentru atingerea unirii sufletului cu Dumnezeu: purificarea de
patimi, iluminarea și desăvârșirea.

Deși există un fir narativ,
subiectul este imposibil de povestit din cauza prolexității tablourilor
evenimențiale, care uneori fac ca textul să fie ambiguu. Prin urmare, putem
identifica, cel mult, câteva experiențe spirituale descrise de părinții
isihaști. De exemplu, ca ucenic al Avei Pamvo, cuviosul Paisie trebuia să facă
zilnic trei ascultări care aveau drept scop despătimirea trupească, respectiv:
canonul tăcerii absolute și al privirii îndreptate spre pământ timp de trei ani
– pentru a căpăta forța de interiorizare, toarcerea cu ambele mâini a cânepii
până când mâinile deprindeau aceeași dexteritate – pentru a-și supune trupul,
porunca de a privi toate cele create de Dumnezeu ca fiind perfecte. În cele din
urmă, ucenicul reușește să le vadă pe toate în lumina primordială, înainte de
căderea omului în păcat. După ce deprinde aceste noțiuni de bază, cuviosul
Paisie primește binecuvântarea de a trăi singur în pustiul Egiptului. Devenind
schimnic, ia cunoștință cu ispitirile locului, aspect obligatoriu în demersul
desăvârșirii. După depășirea acestei noi experiențe, cuviosul Paisie ajunge el
însuși duhovnic, îndreptând la rândul său pașii novicilor. Astfel, un număr
însemnat de monahi, pustnici și credincioși încep să-l caute pentru a-i cere
sfatul sau pentru a primi binecuvântare.

Ca încununare a vieții sale aspre
trupul sfântului Paisie primește darul de a face minuni. Auzind de binefacerile
cuviosului, la moaștele sale vine să se roage însuși împăratul, iar
împărăteasa, desculță, își leapădă podoabele la racla sfântului, în gest de
maximă umilință. Ultimul cânt al vastului poem este o veritabilă lamentație pe
tema incapacității poetului de a exprima prin cuvânt viața sfantului părinte: „Degeaba
pana se căsni, / Să-ncondeeze Chipul
fără pată, / Iar versul mort
să-nchidă nemurirea, / În buchea
strâmtă viața adevărată.”

În Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare, Paul Sterian nu este un versificator facil. Pe
lângă conținutul eclezial, este atent la virtuțile estetice ale textului, din
dorința de a-l face cât mai captivant pentru eventualii cititori pioși.

Virgil
Ierunca consideră poemul „cartea sa de căpătâi, sinteză a rugilor,
închinăciunilor și vizitelor sale religioase. […] Toate stadiile estetice
sunt depășite. (…) Războiul lui Paisie este și un război al poetului cu
propriul său estetism. (…) Sub ochii noștri ni se înfățișează o bogăție nouă.
(…) Pustia e aici o referință voluntară a poeticului care cedează unei certe
schimbări la față a cuvântului. Poetul se vrea doar cronicarul vieții unui
sfânt, și nimic mai mult.”

Hagiografia ca structură poetică

Privind în ansamblu, această
amplă poezie „reflectă apartenența scriitorului la literatura creștin-ortodoxă.
În același timp sesizăm un nivel artistic deosebit care o face comparabilă,
fără nicio exagerare, cu Divina Comedie a lui Dante
Aligheri.” – după aprecierea lui Virgil Ierunca.

 Așadar, în Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare scriitorul caută să realizeze o legătură organică între
creștinism și expresia artistică, ca fiind „trăsătura specifică culturii
noastre ortodoxe.” Date fiind preocupările
sale, Alexandru Mironescu
„vedea în Paul Sterian și un urmaș ai vechilor noștri cărturari, precum
Atanasie Crimca, Dosoftei sau Antim Ivireanul. […] Mai ales că nu există
pentru scriitori un izvor de inspirație mai bogat decât tezaurul bisericii creștine.”

Poemul
este scris după modelul textelor hagiografice, folosindu-se o construcție epică
destul de simplă. În prima parte, Paul Sterian ne povestește câteva aspecte din
viața cuviosului Paisie. După îndelungate osteneli trupești, anahoretul
reușește să biruiască ispitele diavolului. Meditând asupra caznelor la care
fusese supus, Ava ajunge să creadă că asceza a fost virtutea care l-a ajutat
cel mai mult să atingă desăvârșirea. Vestea că în pustiul Egiptului se nevoia
„un mare părinte” se răspândește în tot ținutul și numeroși credincioși încep
să-l viziteze. Cuviosul Paisie îi primea cu multă dragoste. După ce îi povățuia
și îi binecuvânta, aceștea se întorceau liniștiți la casele lor. 

Pentru a sublinia darurile
duhovnicești ale părintelui, Paul Sterian ne oferă câteva exemple. Într-una din
zile, la chilia sa a venit un egiptean foarte bogat. De ceva vreme, acesta
trecea printr-o mare nenorocire. După ce i-a ascultat necazul, Ava l-a
binecuvântat și l-a povățuit după cum l-a luminat Dumnezeu. La scurt timp,
egipteanul a revenit la chilia bătrânului, care i-a mărturisit că printr-o
minune și-a rezolvat problema. Drept mulțumire, i-a oferit o sumă mare de bani.
Cu multă blândețe, cuviosul i-a refuzat darul, îndemnându-l să-i împartă
săracilor.

Văzând
diavolul că numărul credincioșilor care îl căutau crește vertiginos, încearcă
să-i introducă în minte slava deșartă. Cu toate acestea, cuviosul Paisie nu
cade în ispită. „Ci sfântul, la asemenea plânsoare / Ce sună ca din trâmbițe și surle,
/ Adulmecă durerea ce nu doare.„

Unul dintre aspectele cele
mai originale ale poemului îl constituie limbajul poetic, construit prin
valorificarea deliberată a lexicului și a sintaxei specifice vechilor texte
ecleziale. Din acest motiv, exemplele care urmează nu au doar rol ilustrativ,
ci urmăresc să evidențieze modul în care Paul Sterian reușește să transpună în
limbaj poetic atmosfera spirituală a hagiografiilor și a scrierilor patristice.

Fiecare
Cânt al poemului începe cu un cuvânt de învățătură, din care rezultă o lecție
de viață. Din exemplele pe care Ava le oferea credincioșilor aflăm că aceștia
înțelegeau motivul care le generase necazurile. Lipsa rugăciunii, a postului, a
faptelor bune, toate la un loc nu făceau decât să îndepărteze oamenii de la
calea cea dreaptă. Astfel, ei ajungeau pradă ispitelor, care de cele mai multe
ori le îngreuna starea sufletească.

Problemele acestora sunt
rezolvate în urma sfaturilor și a rugăciunii părintelui duhovnic. De exemplu,
în Cântul
al XXI-lea ne este relatată pățania unui preot care, în urma ispitelor
diavolești, cade în rătăcire. Chiar dacă Ava cunoaște acest lucru, nu
intervine, ci îl lasă să conștientizeze gravitatea situației. Părintele nu
rămâne pasiv la starea sa sufletească, ci noapte de noapte înalță rugăciuni
Domnului. După un timp, în comportamentul preotului apare o schimbare. Astfel,
în urma unei analize interioare, observă șiretenia diavolească. După acest
moment intervine duhovnicul, care cu multă blândețe îl aduce pe calea cea
dreaptă. Cu toate că Ava Paisie le poruncise ucenicilor să nu facă cunoscute
credincioșilor faptele și minunile sale, aceștia cu greu îi respectau dorința.
Dar, toți credincioșii din acea zonă știau că este un mare sfânt.

După cum spuneam, în Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare ne sunt relatate și o serie de povestioare
cu tâlc. De exemplu, în Cântul al XXIII-lea Paul Sterian ne
povestește o întâmplare preluată din Pateric. Un părinte venit în
Ierusalim, însetat după un drum lung, se apleacă să bea apă din spălătoarea
folosită în trecut de Iisus Hristos. Încălcând cutuma, căci din acel loc era
interzis credincioșilor să consume apă, monahul pierde harul Duhui Sfânt. Cu
toate că se căiește „adânc în inima sa”, el nu căpătă iertarea. Această
povestioară cu tâlc are o funcție didactică. Chiar dacă, în cadrul vieții
sociale, casta monahală este considerată o categorie distinsă, Paul Sterian
atrage atenția asupra faptului că în orice ipostază s-ar afla omul este supus
păcatului și, din neatenție, oricând poate cădea într-o mare ispită. Astfel, în
opinia Avei Paisie, monahul, indiferent de situația în care se află, trebuie
să-și păstreze până la moarte modestia, smerenia fiind „arma sa biruitoare”. „Acea
faptă e bună, cea care se face / Întru ascuns, și-i faptă neaflată.”

Paul Sterian pune un accent
deosebit și pe rugăciunea inimii. În opinia sa, aceasta este o mare sârguință
interioară, ce rezultă în urma despătimirii trupești. După ce monahii au
depășit simțurile omenești, „ruga lor, cea mai presus de minte” coboară în
„cămara de taină a inimii” pentru al întâlni pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos. Se spune că anahoretul, în acele momente de simbioză cu harul Duhului
Sfânt, își schimbă însăși înfățișarea umană, chipul trasfigurându-i-se în
întregime. „Și ochii ce se roagă cu-nfocare, / Sunt doi tăciuni ce fumegă tămâie,
/ Spre cer cădelnițând orbiri de soare.”

Consubstanțialitatea om (Paisie)
– Dumnezeu (Iisus Hristos) scoate în evidență micimea creaturii în raport cu
Creatorul. „Iisuse, vai, sufletul meu geme / Și lângă Tine, numai lângă Tine, / Că
nu poate să stea mai mult se teme. / Să am chiar zece vieți de Tine pline, /
N-ar fi destul de dreaptă a mea cântare, / N-ar fi închinarea mea cum se
cuvine, / Mi-e teamă că Te pierd de ies din stare, / Și lasă-mă rob slugii
doar, Stăpâne.”

Cu toate că părintele Paisie
deprinsese rugăciunea inimii, lupta împotriva duhurilor necurate și cu sine
însuși nu încetase, smerenia fiindu-i singurul acoperământ. Desigur că
despătimirea trupească se realizează cu multe sacrificii. Iată ce povețe le
dădea acesta ucenicilor. „Și trupul ține-l bine tu de toate, / Să nu
scape din mână, ține vasul, / Și luptă-te cu tine, frate, foarte.” 

Ava Paisie le atrage atenția
fraților din pustie și asupra faptului că nopțile de priveghere sunt mult mai
importante decât prozelitismul în rândul credincioșilor, rugăciunea având un
rol primordial în schimbarea lor ființială.

Cu toate că întâlnim în text
numeroase trimiteri la vorbele și învățăturile cuviosului Paisie, arta
limbajului artistic îi aparține scriitorului. Paul Sterian cunoștea îndeaproape
formele arhaice și lexicale specifice hagiografiilor. Iată un fragment poetic
scris în vechiul stil eclezial: „Prin sângele curge, ca și seva, /
Dumnezeiasca limbă creștinească, / În veci vorbire numai ea zice-va, / Biserică
suntem noi fiecare, / Și gura-ne e prea sfințită poartă, / E prispă și e
duhului de intrare. / Pe buze-mpărtășania se poartă, / Din gură adevărul
izvorăște, / Prin gură-al nostru suflet se deșartă.”

În Cântul al XIII-lea ne
sunt aduse în atenție și câteva aspecte dogmatice privitoare la Sfânta Treime:
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. „Și-i laudă-al lui Înger tot ce-ndură / La
Duhul și la Fiul și la Tatăl, / […]
Mult Neschimbată este într-o Ființă, / Într-Unul Dumnezeu trei sfinte glasuri,
/ Nădejde și iubire și credință.” Prezentarea Sfintei Treimi, cu ajutorul Epistolei a
XIII-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, denotă faptul că scriitorul
cunoștea canoanele bisericii ortodoxe, opuse doctrinelor eretice. „Doimea
este ciută și atee, / Treimea e întregul ce nu-nșeală.” – le spune
într-o predică cuviosul Paisie ucenicilor.

Pe lângă faptul că părintele era
un mare rugător – „Și luni de-a-rândul fără de privire, / Trei fire unul către altul
toarce, / În mâinile vârtelniți de iubire.” – își ajuta cu mult
devotament semenii. Totodată, el refuza să primească din partea enoriașilor
daruri sau alte foloase materiale. Asemenea și altor părinți ai pustiei,
cuviosul trăia din împletirea de coșuri și rogojini pe care ucenicii le vindeau
în târg. „Paisie de grabă ia fuiorul / Și papura sucește și-împletește, / Trei
coșniți rânduiește lucrătorul / […] Și trei urechi la coșniți ticluește.”

Părintele Paisie era și un mare
postitor. Considerând că monahul trebuie să depășească întru totul firea umană
pentru a atinge desăvârșirea, îi cere Domnului „hrana peste fire Tu arată-mi!”.
Spre surprinderea sa, Hristos îi atrage atenția asupra faptului că este
important să se păstreze un echilibru între necesitățile trupești și cele ale
sufletului. Mai exact, să dăm firii omenești totul cu măsură.

Paul Sterian își surprinde
personajul și în momentele de înălțare sufletească. Comparațiile alese cu multă
dibăcie scot în evidență solemnitatea momentului. „Paisie, la rugă, rugi adună //
Ca viermele-n mătase se-mpăușe, / De grindă leagă chica colilie, / Și lumea o
închide-n strâmtă ușe // Și cântă ca o mierlă-n colivie.” Cu ajutorul
acestei prezentări, deosebit de fine, poetul face o trimitere directă la cea
mai înălțătoare clipă din viața unui anahoret, practicarea în taină a
rugăciunii inimii.

Imaginea
iadului – consecința îndepărtării omului de Dumnezeu

Unul dintre tablourile cele mai
izbutite din cadrul poemului este imaginea iadului. Paul Sterian distribuie
spațiul în funcție de gravitatea actelor comise. Așadar, cei osândiți, sunt
pedepsiți pentru cele șapte păcate capitale. „Cascade urlătoare morții jos
cad / În lacul care fierbe-n aprig clocot / Și, mai departe-n fluviul cel făr
de vad, // Zdrobite trupuri ca-mpuțitul borhot, / Se scurg vâscoase-n albia de
besne, / Și draci lopeți afundă și-apoi le scot, / Plutași, pe plute de-nnodate
glesne, / Grăbesc buștenii, trupurile goale, / Ce se îngrămădesc spre țărm prea
lesne. // Și-apoi plutașii, spre șapte canale, / Îndrumă fluviul puturos de
trupuri, / În soclurile vinei capitale: // Pe soclu preacurviei curg calupuri /
Ochi omenești ce-au coarne ca și melcii, / Sâni femeiești întorși precum
șuruburi. // Pe soclu lăcomiei smulge fălcii, / Pe al trufiei soclu, stă o
umflată nară / Pe al zavistiei, limbile-n hărcii.” Pintre cei care se
găsesc în infern, poetul îi enumeră pe Iuda, Ana și Caiafa, pe care îi acuză de
viclenie „diavolească”.

Prin imaginile oferite,
scriitorul dorește să atragă atenția cititorului asupra omului comun
(antagonistul celui care trăiește sub auspiciul sacrului) care de cele mai
multe ori refuză să conștientizeze necesitatea unui vieți lucrative în folosul
sufletului. „Și moartea e viață fără moarte, / E viața drum de teamă și durere, /
Cu moartea omul calcă peste moarte.” Ultimul vers, expresie preluată din Prohodul Domnului, certifică faptul
că după răstignirea Domnului Hristos păcatul originar a fost răscumpărat, omul
primind posibilitatea de a-și mântui sufletul. Paul Sterian include în acest
tablou și moartea „dobrotoliubovului”.

Sub acest aspect face o trimitere
directă la Nikolai Dobroliubov gânditor și om politic, întemeietor al „criticii
reale”, concept care aduce în discuție „oblomovismul”, respectiv spiritul de
stagnare, analizat pentru prima oară de Ivan Goncearov. Acesta, în romanul Oblomov,
ne înfățișează un personaj cu același nume, înzestrat cu reale calități
intelectuale care, dată fiind viața sa lipsită de grijile materiale, alege să
se risipească într-o iubire totală, acceptând să intre ființial într-o
pasivitate absolut lamentabilă. Prozatorul, prin imaginea oferită, critică
vădit aristocrația din acea perioadă care ducea o existență lipsită de griji
sau alte preocupări costructive. Statutul cu care această clasă socială se
născuse le putea oferi din plin toate fațetele unei vieți de huzur, capcană în
care cad numeroase suflete nevinovate. Faptul că Oblomov refuză să muncească,
considerând munca drept plictisitoare, împlinirea erotică îi dezvoltă doar
latura sentimentală, sufletul stagnând întru totul.

În cazul de față, Paul Sterian ne
atrage atenția asupra faptului că viața este darul pe care omul l-a primit de
la Dumnezeu și modul în care o trăim este darul pe care îl facem noi Domnului.
Așadar, omul care de-a lungul vieții nu a căutat să evolueze spiritual și
intelectual este sortit iadului, stagnarea sub orice formă, fiind considerată
un mare păcat. Omul care acceptă să trăiască asemenea lui Oblomov, chiar dacă
nu face niciun rău nimănui, doar iubește din plin o femeie, risipește darul pe
care Domnul i l-a dat. Prin urmare, în opinia sa și acest suflet este sortit
iadului.

Revenind la poemul supus analizei
noastre, Paul Sterian relatează cu multă măiestrie momentul mutării cuviosului
Paisie la Domnul. „Se-apropie Sfârșitul și-Începutul. / Așa se-ntâmplă la sosirea orii, /
Jos cade carnea, schela cea de oase, / Și sufletul răsare cum nasc sorii.”

 La înmormântarea părintelui participă un număr
mare de credincioși. Textul ne spune că Paisie cu multă smerenie s-a înfățișat
cerului, îngerii preaslăvindu-l în împărăția Domnului. „Spre groapă-l duce turma prea
cernită, / Spre cer îl sue veseli heruvimii, / Paisie e plantă înverzită, /
Ce-nfige-n glie mâna rădăcinii, / Și îmbrățișează cu cealaltă mână, / Izvoarele
vieții și luminii… / Nemuritor, ca după Înviere, / Se simte nou născut tot
pelerinul, / Suire, presuire, către cer !”

În ceea
ce privește prozodia textului, întregul poem este compus din terține, realizate
cu multă virtuozitate poetică. Iată un exemplu: „Sfințește, Doamne, viersul,
întreitul, / Smerit să cânt pe omul din pustie, / Să văz la față
pre-Îndumnezeitul, // Pre piele de pergam să pot scrie / Cu pana-n untdelemn
sfințit muiată, / Subțire ș-apăsat, caligrafie // Ca viața lui Paisie curată, /
Un țipăt îngeresc în slavă / Când cerul prin fulgere s-arată.”

Textul
respectă întru totul formalismul eclezial. Paul Sterian împarte această amplă
poezie de rit bizantin în XXXI de cânturi, compuse la rândul lor din XII
secvențe, fiecare alcătuite din trei terține. Dintr-o dedicație adresată lui
Alexandru Mironescu, aflăm că scriitorul a folosit ca sursă de inspirație și Divina
Comedie a lui Dante Alighieri: „Voind să-l concurez pe Dante, / Prin
trecerea de-a lumii praguri, / S-ajung la Mierea strânsă-n faguri / Tot prin
terzine elegante.„

Concluzie

Adevărata performanță a lui Paul
Sterian constă în faptul că a reușit să transforme lectura Sfinților Părinți
într-o experiență poetică autentică. Familiaritatea cu Viețile Sfinților, scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale
lui Clement Alexandrinul sunt izvoarele care-i oglindesc gândirea patristică.

Din această perspectivă, Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare depășește granițele unei simple versificări hagiografice și devine una dintre
cele mai reprezentative încercări de a reda, prin limbajul artistic, frumusețea
spiritualității filocalice. Paul Sterian demonstrează că marile texte ale
tradiției creștine pot continua să rodească în cultura română prin intermediul
unei creații poetice de o reală valoare.